Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi

Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,

În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,

Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.

Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,

Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'

Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,

Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,

Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,

Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,

Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti

Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,

De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,

Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,

De asupra tuturora se ridică cine poate,

Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită

Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -

Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...

Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?

Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,

Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.

"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,

De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri

Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!"

O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,

Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?

Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,

Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;

Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,

O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,

Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,

Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari

Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,

În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el