Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboară...

Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.

Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă,

Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.

Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg

Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg

Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,

Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi...

Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie

Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,

Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,

Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte,

Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape

Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.

Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ

Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;

Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă...

Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă

Şi pe spate-şi lasă capul: - Mă uimeşti dacă nu mântui...

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!

Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,

Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.

Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,

De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,

Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui...

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,

Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi -

Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace,

Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!

Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre

Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre

Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,

Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...

Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,

După propria lor voie să ne ducă unde repezi,

Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,

Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,

Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!

Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?

Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?

Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,

Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,

După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,

S-o întrebi numai cu ochii: "Mă iubeşti tu? Spune drept!"

Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,

E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă...

Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit...

Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,

Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni,

Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi

Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.

Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară,

Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.

Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van

Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an?

Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte,

El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,

Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,

Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!

Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?

Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?

Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?

O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti,

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,

Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,

Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?

Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,

Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse

Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,

Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?

S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,

Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?