Deodată, din vîrful turnului din faţa noastră, de la 400 de metri, ţîşni ceva lung şi negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un şuierat puternic, o gigantică suliţă, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîţiva paşi de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai şi accelerai.

— În zigzag îmi strigă Michel.

Mă întorsei şi văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, şi trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era în largul lui! Fusese campion de tir în aviaţia americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el şi incendiase şase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlţîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simţi cum o suliţă mi se înfige în spate. Şi, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o păţim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetaţie, în spatele meu se produse un şoc violent, un zgomot de metal sfîşiat. Cîrmii brusc volanul şi după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliţă străpunsese acoperişul, trecuse printre picioarele lui Smith şi îşi terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înţepenise în duşumea. Coada suliţei depăşea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul şi astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat şi din oţel!

Noaptea făcurăm un scurt popas şi pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.

— Este bizar, zisei eu, că aceşti Swiss-i cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oţelul de cea mai bună calitate. Aceştia sînt cu siguranţă poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generaţii, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swiss-ii sînt foarte inteligenţi, de sigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimeşte!

— Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.

— Poate. Şi au catapulte — sau mai degrabă baliste — care au o bătaie de peste cinci sute de metri!

— În orice caz, zise Smith în englezeşte, le-am dărîmat cel puţin şase turnuri.

— Da. Şi acum să fugim repede. În ţinutul acesta nu sîntem de loc în siguranţă.

Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopţi agitate, dar nici una ca aceasta de aci. Cele trei lune răsăriseră şi toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colţ… Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanţi care veneau atraşi de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simţirăm şi noi ca şi el.

De trei ori nişte Goliaţi ne siliră să schimbăm drumul şi două din cauciucurile noastre fură distruse de muşcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru şi la răsăritul soarelui eram pe bord.

După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duşi de pînzele vasului. Deoarece înştiinţasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinşi cînd am văzut că sîntem aşteptaţi la confluenţa cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis şi Vzlik. Ei se urcară pe bord şi barca fu remorcată la vapor pînă la Portul Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.

Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Îl citii cu uimire şi îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conţinutul putea fi rezumat astfel: New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, şi dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult şase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S,O.S.

Consiliul se întruni în prezenţa americanilor. Jeans luă cuvintul în franţuzeşte:

— Noi avem la New-Washington un crucişător francez, două torpiloare, un cargobot şi un mic petrolier. Mai avem de asemenea şi şaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice şi trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteţi dumneavoastră să ne vindeţi benzină? Şi să ne-o şi aduceţi?

— Aci nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, şi el e destul de mic.

— Mai avem şi găoacea Cuceritorului, zisei eu, şi mai ales şlepurile remorcate, pe care foarte uşor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveţi despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noştri.

Estranges făcu socoteala.

— l0 pînă la l2 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puţin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de l0 metri x 3x2 — adică în total l20.000 litri. Jumătate benzină şi jumătate păcura.

— Noi am prefera mai puţină benzină şi mai multă păcură.

— Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?

— 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploa tarea din lipsă de spaţiu pentru rezerve.

— Ce distanţă este între New-Washington şi Port-Leon?

— Cam vreo 4.500 kilometri.

— Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.

— Dacă vă încredinţăm vasul nostru Temerarul şi cîţiva oameni de ai noştri, credeţi că veţireuşi? îl întrebă unchiul meu pe Jeans.

— Imi asum această răspundere. Voi reuşi. Micul dumneavoastră vapor este admirabil.

— Fie. Să riscăm şi această ispravă.

După o lună, Temerarul pleca, remorcînd şlepul încărcat cu l45.000 litri de carburant. După cum mi-a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s-a petrecut fără nici un fel de peripeţii. Ei nu întîlniră nici caracatiţe, nici alt soi de monştri. New-Washington era un ţinut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiţi cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război. Tot oraşul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucişătorului cîntă imnul american după Marseilleza şi ofiţerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare. Benzina fu trimisă în camioane la formaţia de aviaţie.

Michel fu primit de preşedintele New-Washington-ului, Lincoln Donaldson, apoi pe bordul vasului Surcouf, ai cărui ofiţeri şi echipajul fură încîntaţi să afle că vor regăsi o bucată de pămînt din Franţa.

Locuitorii New-Washington-ului începură o muncă tenace, zi şi noapte, demontînd şi îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat.

Apoi Porfirio Diaz se întoarse şi cargobotul norvegian împreună cu Surcouf şi cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale şi de oameni.

Michel mă înştiinţa prin radio de plecarea lor.

Iar eu îl informai că obţinusem de la Vzlik, mare şef al Swiss-ilor de la moartea socrului său, ca să cedeze americanilor un teritoriu, care în realitate aparţinea Sswis-ilor negri, dar asupra căruia tribul lui avea drepturi, şi o parte de teritoriu care îi aparţinea lui cu adevărat, şi care se întindea de la Drone pînă la Munţii Necunoscuţi. Mai obţinusem şi pentru noi un coridor de-a lungul Dordognei pînă la gurile ei, lingă care noi voiam să construim un port: portul dinspre Apus.

Nici noi nu stătusem degeaba în acest timp. Construisem case pentru americani în apropierea munţilor, pe porţiunea cu adevărat Swis-ă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în faţa micului nostru post Cromul.