— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Şi Michel?

Cu toată gravitatea situaţiei, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîşiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îţi explici dumneata toate acestea?

— Ce vrei să-ţi spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalţi ce fac?

Îl pusei la curent.

— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat şi acolo, reluă el.

— Din nenorocire, soarele apune.

— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.

— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.

— Ah! Vrei să vorbeşti de acest biet lampion arămiu? Priveşte mai bine în spatele tău!

Mă întorsei şi văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munţilor prăbuşiţi. Trebuia să mă plec în faţa evidenţei: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.

Ceasul meu arăta ora 0 şi 10 minute.

A descrie avalanşa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconştient, cu toată strania ei desfăşurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupţii, Şi mă găseam deodată în faţa acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuşi: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidenţa.

—  Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, şi Observatorul, şi satul colo, jos!

— Este sigur că stau pe o porţiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neştiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanţă: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, şi aici sînt doi sori!

— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?

— Nu ştiu nici eu nimic, ţi-am mai spus-o odată. Ne aflam toţi trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt şi am ieşit afară, noi doi, Martine şi cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară şi am fost cu toţii azvîrliţi afară. Ne-am pierdut cunoştinţa şi nu am mai văzut nimic.

— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munţii dispărînd, ba chiar şi Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară şi eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!

— Şi cînd te gîndeşti că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfăşurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.

— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…

— Într-adevăr, aşa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.

— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ţi milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?

— Îţi mai repet încă o dată că nu ştiu nimic. Dar cu siguranţă că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.

— Şi atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?

— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găseşti pe Michel.

Abia făcusem cîţiva paşi, că îl şi văzui. Era însoţit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roşcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician şi celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.

— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au şi organizat cu repeziciune. Am trimis şi pe muncitorii noştri să-i ajute. Biserica s-a prăbuşit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniţi, dintre care unii destul de grav. 11 morţi, în afară de primar şi de familia sa. Totuşi majoritatea caselor au rezistat.

— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.

— Puţine pagube. Ştiţi, casele astea prefabricate sînt atît de uşoare, încît sînt de neclintit. Cîteva maşini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soţia mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.

— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.

Apoi, întorcîndu-se către Michel şi către mine:

— Ajutaţi-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniţi cu noi, domnilor.

Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal şi Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu şi Breffort. Massacre îşi pregătea trusa.

— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.

— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Aceşti domni tocmai vin de acolo; sînt mulţi răniţi.

Mă aşezai alături de patul lui Paul.

— Cum te mai simţi, prietene?

— Bine. Abia dacă mă doare puţin piciorul.

— Dar Breffort?

— Şi el e mai bine. Şi-a revenit din leşin. Rana lui este mai puţin gravă decît ne-am fi putut teme.

— Atunci, eu cobor în sat, spusei.

— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceţi-vă şi voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard şi cu mine vom sta de veghe aici.

Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:

— Se cunoaşte oare întinderea catastrofei?

— Nu. Trebuie să aşteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat şi de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.

Uliţa principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbuşite. Celelalte uliţe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piaţa din centrul satului, unde Primăria şi Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeaşi clipă, un om se desprinse din acest grup şi veni spre noi.

— În sfîrşit, ne sosesc forţe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simţea atît de mare nevoie!

Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros şi trebuie să fi avut o forţă puţin obişnuită. Avea părul negru şi ochi cenuşii străpungători, ce străluceau pe faţa lui cu trăsături puternice.

Simţii pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.

— Unde sînt răniţii? întrebă Massacre.

— În sala de festivităţi. Sînteţi medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veţi da o mînă de ajutor.

— Sînt chirurg.

— Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!

— Merg şi eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.

Michel şi cu mine ne alăturarăm acelora care curăţau terenul de dărîmaturi.Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însufleţire. Apoi reveni către noi.

— A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă şi electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să cureţe şi ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoştinţele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveţi?

— Geolog.

— Iar eu astronom.

— Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!

— Mai tîrziu? Ce voiaţi să spuneţi?

— Cred că dumneavoastră trebuie să ştiţi că nu ne mai aflăm pe Pămînt? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ţi da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, şi azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!