Cam prin aceeaşi epocă, pusei perfect la puneţi proiectul meu de explorare şi tot pe atunci îmi dădui seama că o iubesc pe Martine. Urcam împreună în fiecare seară la casa unchiului meu, unde luam masa cu toţii. Cîteodată Michel ne însoţea, dar de cele mai multe ori el o lua înaintea noastră. Îi încredinţam Martinei proiectele mele şi ea se dovedise un minunat sfătuitor. Mai schimbam din cînd în cînd între noi păreri asupra stadiului cercetărilor fiecăruia dintre noi şi, încetul cu încetul, ajunserăm să ne povestim unul altuia amintiri personale. Aflai astfel că ea fusese orfana de la vîrsta de treisprezece ani şi că Michel o crescuse. Cum el era astronom, iar ea se dovedise înzestrată pentru ştiinţele exacte, el o îndrumase spre această cale a ştiinţei. Cît despre mine, avusesem norocul ca, fiind văr primar cu Bernard Verilhac, să fiu în strînsă legătură de prietenie cu membrii primei expediţii Pămînt-Marte şi putui să-i dau Martinei multe amănunte inedite despre ei. Fusesem chiar şi fotografiat de un reporter entuziast, între Bernard şi Sigurd Olsson ca "cel mai tînăr membru al expediţiei", ceea ce îmi prilejuise la facultate nenumărate ironizări. Cu toate acestea, cînd fusese vorba să fiu luat pe bord cu în cel de al doilea raid, eu refuzasem, în parte pentru a nu o mîhni pe mama, care mai trăia pe atunci, ceea ce era onorabil, dar şi pentru că-mi erai teamă şi asta era mai puţin onorabil. Regăsii ziarele din acea epocă în biblioteca unchiului meu şi îi arătai Martinei faimoasa fotografie. În schmb ea îmi arătă un alt clişeu, reprezentînd asistenţa la o conferinţă a şefului misiunii, Paul Bernadac. Cu o uşoară trăsătură de creion, ea încadra în rîndul al cincilea pe un tînăr şi o fată.

— Aici sîntem noi: Michel şi cu mine. Datorită calităţilor lui de astronom aveam locuri bune. A fost pentru mine o zi glorioasă!

— Poate că te-am întîlnit în acea zi, spusei eu, căci îl ajutam pe Bernard să treacă clişeele în aparatul de proiecţie!

Cu ajutorul unei lupe, putui recunoaşte obrazul Martinei încă destul de copilăros.

Astfel discutam noi amîndoi seară de seara. Apoi, fără să ştiu prea bine cum şi cînd s-a realizat aceasta, ajunserăm să ne spunem pe nume şi într-o seară, cînd Michel ne aştepta în pragul uşii, sosirăm ţinîndu-ne strîns de mînă. În chip comic, el îşi puse ambele mîini deasupra capetelor noastre.

— Scumpii mei copii, în calitate de şef de familie, eu vă dau binecuvîntarea mea!

Puţin stingheriţi, ne privirăm.

— Ei, nu cumva m-am înşelat?

— Întreab-o pe Martine!

— Întreabă-l pe Jean!

În acelaşi timp izbucnirăm în rîs toţi trei.

A doua zi, după ce frămîntasem îndelung proiectele mele — expusei Consiliului planul meu de explorare.

— Poţi dumneata, întrebai eu pe Estranges, să-mi transformi un camion într-un fel de tanc uşor, blindat cu duraluminiu şi înarmat cu o mitralieră? Aş avea nevoie de aşa ceva pentru a putea explora o parte din suprafaţa planetei Tellus.

— Este oare această explorare atît de necesară? întrebă Louis.

— Desigur! Ştii foarte bine că resursele noastre sînt destul de precare. Zăcământul de minereu de fier abia ne va ajunge pentru doi ani — şi asta daca facem economie! Cîmpiile şi mlaştinile care ne înconjoară sînt foarte puţin propice pentru descoperiri de zăcăminte metalifere. Ar trebui să mergem înspre munţi. Poate că pe acolo vom găsi şi arbori care să ne poată da lemn de prelucrat, pentru a nu mai fi obligaţi să distrugem pădurile care ne-au mai rămas — şi doar ştii că nu mai sînt multe! Poate vom descoperi animale folositoare, sau huilă, mai ştiu eu ce? Poate chiar un ţinut fără hydre. Este puţin probabil ca ele să se depărteze prea mult de mlaştini.

— Cită gazolină crezi că vei consuma?

— Cît consumă cel mai bun camion?

— 22 litri la sută. Încărcat şi pe teren accidentat, poate să ajungă pînă la 30.

— Să admitem că aş lua cu mine l200 de litri. Aceasta mi-ar da posibilitatea să explorez împrejurimile pe o rază de 2000 de kilometri. Nu mă voi depărta atît de mult, dar trebuie să ţinem seama şi de ocoluri.

— Cîţi oameni îţi trebuiesc?

— Şapte împreună cu mine. Mă gîndesc să-l iau pe Beltaire, pe care l-am învăţat cum să recunoască principalele minereuri. Apoi pe Michel, dacă vrea să meargă…

— Bineînţeles că vreau! Am să pot face în sfîrşit astronomie "pe teren".

— Tu îmi vei fi folositor mai ales pentru a stabili coordonatele şi pentru ridicările topografice. Cît despre ceilalţi membri, voi mai vedea.

Cu unanimitate, mai puţin un vot, acela al lui Charnier, proiectul meu fu adoptat de Consiliu. Chiar a doua zi, Estranges puse lucrătorii să înceapă la un camion lucrările de transformare cerute de mine. Se alese un camion cu fiecare din cele două roţi dinapoi, duble. Geamurile, fiind prea fragile, fură înlocuite cu plăci de plexiglas, provenit din rezervele Observatorului. Sistemul de închidere al uşilor lui fu întărit cu plăci de duraluminiu, ele putînd la nevoie să astupe şi geamurile, Se făcu o deschidere în despărţitura dintre postul de conducere şi platformă; platforma la rîndul ei fu lărgită şi transformată în spaţiu locuibil: arcade puternice de oţel fură acoperite cu plăci groase de duraluminiu. Într-o cupolă situată în partea de sus fu aşezată una din mitralierele de 20 mm, pivotarea ei fiind obţinută printr-un sistem de pedale.

Mai luarăm cu noi în plus: 50 de rachete de l m şi l0 lungime cu o bătaie mare şi două puşti mitraliere, plus 4 mitraliete. Mitraliera fu aprovizionată cu 800 de lovituri, puştile mitraliere cu cîte 600 fiecare, mitraliatele cu cîte 400 fiecare. 6 rezervoare suplimentare de cîte 200 litri fiecare, conţineau gazolina noastră. Şase cuşete suprapuse în grupe de trei, o măsuţă pliantă, lăzi pline cu alimente, care ne serveau în acelaşi timp şi de scaune, instrumente, explozivi, unelte, un rezervor cu apă potabilă, un mic post de emisie recepţie umpleau spaţiul redus din interior, şi cel de sub acoperiş. Partea locuibilă era luminată de două becuri şi trei ferestre ce puteau fi astupate ermetic. Un soi de creneluri ne permiteau să tragem focuri stînd la adăpost în camion. Pe acoperiş, în jurul cupolei, fură aşezate 6 cauciucuri noi. Motorul fu revizuit în întregime şi am avut astfel la dispoziţia mea acest camion ca pe un instrument de temut destul de puternic, bine înarmat, putînd sfida şi înfrunta hydrele şi dîndune posibilitatea, graţie carburanţilor ce posedam, să străbatem 4000 de kilometri, iar în provizii aveam hrană pentru 25 zile. La probele făcute la drum obţinurăm cu uşurinţă o medie de 60 km pe oră. Pe teren accidentat nu trebuia să ne bizuim a depăşi mai mult de 30.

Eu mă ocupam, în acelaşi timp, să-mi alcătuiesc echipajul. El trebuia să cuprindă :

Un şef de misiune şi geolog : Jean Bournat,

Un şef militar: Breffort.

Un zoolog şi botanist: Vandal.

Un navigator: Michel Sauvage.

Un prospector: Beltaire.

Un mecanic-radio: Paul Schoeffer.

Acesta din urmă, fost mecanic navigant de aviaţie, era un prieten de-al lui Louis.

Nu ştiam pe cine să aleg pe ultimul loc. Aş fi luat cu noi din toată inima pe Massacre, dar prezenţa lui era cel puţin tot atît de indispensabilă în sat. Lăsai lista necompletată pe masă, Cînd mă re-întorsei acasă, pe listă se afla notat cu scrisul energic al Martine: Bucătar şi infirmier: Martine Sauvage.

Cu toate rugăminţile mele şi acelea ale fratelui ei, a fost imposibil s-o facem să renunţe la hotărîrea ei de a merge cu noi.

Deoarece era robustă, curajoasă, şi excelenta ochitoare la tir, nu am fost prea supărat de a trebui să cedez, îndeplinindu-i dorinţa. Eram de altfel convins că "tancul" nostru ne oferea maximum de securitate.

Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare îşi aşeză cum putu cele cîteva cărţi şi obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare îşi luă în primire cuşeta. Între ele era o distanţă de cel puţin 0,60 m. Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cuşetele lui Vandal şi a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel şi Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din faţă, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălţimea lui de l,60 m. Deoarece riscam ca temperatura să devie înăbuşitoare, instalarăm încă un ventilator. O trapă, ce se deschidea alături de cupolă, ne permitea să urcăm pe acoperiş. Dar la cea mai mică primejdie toată lumea trebuia să se retragă înăuntru, imediat