Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaţilor noştri actuali, sau ale acelera dintre Swiss-i care ne vor deveni aliaţi într-un răstimp de l00 de ani. Coloniile care se vor forma în viitor vor fi pămînturi federale, pînă ce populaţia lor va atinge numărul de 50.000 de suflete. Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a-şi vota constituţiile lor interne. La 25 august ale anului l2, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată şi unchiul meu fu ales preşedintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s-a înălţat pentru prima oară. Era albastru închis, cu cele 5 stele albe simbolizînd cele 5 state fondatoare: New-America, Moua-Frariţă, Argentina, Canada de pe Tellus şi Norvegia. Cele două limbi oficiale fură engleza şi franceza. Nu voi intra în detaliile legilor care fură votate, căci ele vă conduc şi astăzi. Guvernul federal fu singurul autorizat să posede o armată, o flotă, o aviaţie şi fabrici de armament. Privind departe în viitor, noi îi rezervarăm de asemenea şi energia atomică, pe care vom ajunge desigur să o posedăm şi pe Tellus într-o bună zi.

Sînt cincizeci de ani de atunci! Şi în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Preşedinţia unchiului meu, care dură şapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populaţia noastră totală nu ajungea la douăzeci şi cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate şi familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum ştiţi, unsprezece copii şi toţi au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de şase copii la prima generaţie, de şapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălţare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile aşezau media oamenilor în jurul lui l,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate şi media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franţă, ea este de l,78 m, în New-America de l,82 m şi în Norvegia de l,86 m. Numai argentinienii şi descendenţii lor direcţi au rămas în urmă, la l,7l m înălţime.

Sub preşedinţii următori, americanul Crawford şi norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforţările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus şi altele noi. Înginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt şi avionul său "Cometa" bătu toate recordurile de altitudine.

Noi am fost de asemeni şi exploratori. Tot restul vieţii mele l-am petrecut ca să desenez hărţi geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques şi Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei şapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregei planete, am navigat pe multe oceane şi am călcat cu picioarele mele nenumărate insule şi continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arşiţa de 50°, am îngheţat de frig la poli, am luptat împotriva Swiss-ilor roşii, negri sau galbeni, sau am făcut alianţă cu ei, am înfruntat caracatiţe gigantice şi hydre de toate mărimile, nu fără a simţi o frică teribilă. Şi întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoţit, şi Martine m-a aşteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul şi inteligenţa, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoţit. Michel mi-a fost cel mai nepreţuit, şi fără devotamentul soţiei mele n-aş fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ţinu ţintuit la pat timp de şase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoţit şi ea de trei ori, împărţind cu mine, ca întotdeauna, necazurile şi primejdiile, fără să se plîngă.

Şi eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toţi. Ce să spun despre faptele vitejeşti ale lui Paul Bringer şi Nathanail Hawthorne, plecaţi în automobil spre sud şi care făcură înconjurul "Vechiului Continent", pierdură maşina la mai mult de şapte mii de kilometri de Noua-Franţă şi se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliaţi, tigrosauri şi indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric şi cu alţi l3 tovarăşi, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni şi 20 de zile?

După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Însula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puţin mai mult strania epavă. Întrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele paşilor noştri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swiss-ii roşii care cunoşteau oţelul. Şeful lor ne arătă furnalele lor înalte şi rudimentare în care îl fabricau. El consimţi să ne spună legenda.

Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei fiinţe stranii sosiseră, într-o barcă "ce mergea absolut singură", pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacaţi, străinii se apărară aruncînd "flăcări". "Nu săgeţi scurte, care fac bum, preciza şeful, cum avem şi noi, ci flăcări lungi, albastre." După cîteva zile, străinii fuseseră surprinşi pe cînd dormeau şi făcuţi prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, şi jumătate din Swiss-ii roşii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învăţaseră limba localnicilor şi arătaseră Sunss-ilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwips-ilor "aruncînd flăcări". Ei păreau că aşteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparţinuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfăţişare aveau acei străini. Şeful nu ştia, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă nişte picturi pe stîncă: ele înfăţişau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap şi un corp la fel ca ale noastre, dar cu braţe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, şi avînd un singur ochi, bine desenat, aşezat drept în mijlocul frunţii. Comparîndu-i cu Swiss-ii reprezentaţi tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri şi jumătate. Cerurăm săi vedem şi obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărţi din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula: Misterelor, câteva unelte mai uşoar de recunoscut şi resturile armelor "care aruncau flăcări". Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, şi acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porţiune dispărută. Probabil ca acele fiinţe nu vroiseră să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. În sfârşit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleaşi semne din cărţile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va şti vreodată ce conţinea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor şi că el putea să o citească. După nenumărate reticenţe, el luă cartea şi, ţinînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:

"Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. N u vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiţi buni cu Swiss-ii care s-au purtat bine cu noi…