— Cît e de frumos! exclamai eu.

— E un lac magic, zise Martine. Nu, niciodată n-am văzut ceva asemănător.

— Lacul Magic. E un nume frumos, zise Michel.

— Acesta să-i fie numele de aci încplo, hotărîi eu.

— Să-i trezim din somn şi pe ceilalţi.

Merserăm de-a lungul lacului toată ziua. Suprafaţa lui se încreţea uşor sub briza marină. La o mică distanţă de extremitatea lui nordică, dar despărţită de el printr-un puternic lanţ stîncos, găsirăm o mlaştină ce comunica direct cu marea. Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicaţie cu Consiliul, în aceeaşi clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase şi ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu-se doar să se ţină după noi. După ce ie-am observat un moment, încercai să vorbesc cu Consiliul prin radio. Dar îmi fu imposibil.

Aparatul nu rămase mut: dar în toată viaţa mea n-am auzit vreodată asemenea serie de fluierături, orăcăieli şi atîţia paraziţi. Neştiind cărui fapt să atribui asemenea rezultat, renunţai pentru moment la proiectul meu. Deodată, brusc, fără vreun motiv aparent, roiul de hydre brune încetă de a ne mai însoţi.

Călătorirăm zi şi noapte fără oprire. În zorii albaştri care veniră nu mai eram decît la vreo l50 de kilometri de insuliţa noastră terestră. Nu aveam de gînd să ne întoarcem decît seara, căci voiam să studiez împrejurările imediate. Dar, pe neaşteptate, Consiliul ne chemă prin radio şi aflarăm veşti care schimbară complet proiectele mele.

Louis era acela care ne chema. De 3 zile, hydrele făceau incursiuni permanente. În ajun, ele omorîseră 3 oameni şi 2 boi. Se lăsau la pămînt în şiruri împrăştiate şi atacau la nivelul solului, acolo unde rachetele nu le puteau de loc atinge. Situaţia era critică.

— Cred că cea mai bună soluţie ar fi aceea de a părăsi acest colţ de pămînt, răspunsei eu. În afara zonelor mlăştinoase, noi nu am întîlnit nicăieri hydre.

— Asta nu va fi prea uşor… dar… Ei, poftim, iată că revin iarăşi!

În cască auzeam clar sirena de alarmă.

— Rămîi la microfon, zise Louis. Voi încerca să vă ţin la curent. Poate că ar fi mai bine…

O serie de bubuituri puternice îi tăie vorba, apoi pocniră împuşcături. În afară de Michel care era la volan şi de Breffort în turelă, toţi se aflau în jurul meu, lingă radio. Swiss-ul, foarte mirat, asculta şi el. Acum nu mai auzeam decît fluierăturile postului. Îngrijorat, lansai un apel. Se auzi un zgomot de uşă care se deschide, apoi Louis vorbi, gîfîind:

— Daţi maximum de viteză! Să fiţi aici înainte de a se înnopta, dacă este posibil. Scîrbăciunile astea se lipesc acum de acoperiş şi e foarte greu să le scoatem afară din case. A ieşi acum din casă înseamnă sinucidere. Sînt pe puţin trei mii! Mergînd cu camionul pe străzi, aţi putea să le împuşcaţi. Grăbiţi-vă! În unele locuri ele scot ţiglele

de pe acoperişuri!

— Ai auzit, Michel? Viteză!

— Am dat viteză maximă! 60 pe oră!

— Vom fi în sat în 2 ore şi ceva, transmisei eu prin radio. Rezistaţi, curaj!

— Sînteţi chiar atît de aproape? Dar ăsta este un adevărat noroc pentru noi. Aici la mine vreo două sau trei hydre stau cocoţate pe acoperiş, dar planşeul podului este solid. Necazul mare este că nu pot ţine legătura cu toate grupele prin telefon.

— Eşti singur?

— Nu, am cu mine 6 gărzi şi pe Ida. Ea mă roaga să-i transmit lui Beltaire să nu fie îngrijorat.

— Dar unchiul meu?

— E închis în observator cu Menard. Nu-l ameninţă nici o primejdie. Fratele tău se află cu indigenii în adăpostul 7. Au cu ei o mitralieră uşoară şi se pare că o folosesc bine. Te părăsesc. Trebuie să iau legătura cu celelalte grupe.

— Nu ieşi afară, mai ales!

— N-avea nici o grijă!

Breffort se aplecă de sus şi ne strigă :

— Alarmă! Hydrele!

Mă urcai lîngă el. Cam la un kilometru în fata noastră, la vreo cinci sau şase sute de metri înălţime, vreo sută de hydre din specia mare verde pluteau sub formă de nori.

— Repede rachetele, înainte ca ele să se împrăştie !

Tuburile laterale, aruncătoare de rachete, fură îndreptate în sus. Aplecîndu-mă, văzui, pe Vandal şi pe Martine de o parte, pe Beltaire şi Paul de cealaltă, cum introduceau rachetele prin panourile mobile.

— Breffort, treci jos. Ocupă-te de reglajul rachetelor. Eu trec la mitralieră.

Ţintii.

— Foc!

Obuzele mele trasante zburară spre hydre, urmate imediat de dîra albă a rachetelor. Din fericire, ele explodară în plin, în norul de hydre. Rămăşiţele căzură ca o ploaie neagră, conturate de albastrul cerului. Hydrele zburară întins spre noi. Începînd din acea clipă, fui singurul care acţionai. Doborîi vreo zece. Celelalte se învîrtiră un moment în jurul nostru, apoi, dîndu-şi seama de neputinţa lor, plecară zburînd la nivelul pămîntului.

Ajunserăm fără alt incident la mina de fier. Era pustie. După cîteva secunde, poarta unui adăpost se deschise şi un om ne făcu semn. Michel apropie camionul şi recunoscui pe contramaistrul Joseph Amar.

— Unde sînt ceilalţi?

— Plecaţi cu trenul transformat în tanc şi cu toate armele.

— Şi dumneata?

— Am rămas ca să vă dau de ştire. Consiliul ne-a telefonat că veţi sosi. Băieţii de la tren au meşterit o aruncătoare de apă clocotită.

— Bun. Urcă-te să mergi cu noi. Au plecat de mult?

— De o oră.

— Înainte, Michel!

Amar se uită la Vzlik cu uluire, aiurit.

— Ce fel de cetăţean mai este şi acesta?

— Un indigen. Iţi vom explica noi mai tîrziu.

După zece minute, începurăm să auzim bubuiturile, în sfîrsit, zărirăm satul. Toate uşile şi ferestrele erau baricadate, acoperişurile unora din case erau acoperite de hydre. Unii monştri zburau de ici-colo la mică înălţime. Trenul minei de fier era oprit la "gară" şi mitraliera grea trăgea asupra fiecărei hydre care se dezlipea de acoperişuri.

— La posturile de luptă! Paul la volan. Michel, Breffort, la puştile-mitraliere, Martine, Vandal, daţi-mi muniţiile. Beltaire şi Amar, aprovizionaţi puştile-mitraliere. Vzlik, stai în colţul acela, ca să nu ne încurci. Gata? Bun. Paul, goneşte să ajungem trenul.

Minerii lucraseră bine. Cu plăci de metal, cu scînduri, cu butuci, transformaseră trenul lor în fortăreaţă. Vreo sută de hydre, umflate, umpleau pămîntul în jurul lui.

— Cum naiba le-ati doborît? întrebai eu pe mecanic, care din întîmplare era tocmai Biron.

— O idee a mea. Le-am opărit. De altminteri, iată altele care revin. O să vedeţi îndată. Nu trageţi, strigă el către servanţii mitralierei aşezată în primul vagon.

— Nu trageţi, repetai şi eu pentru cei din camion.

Hydrele se apropiau, în număr de vreo 30.

— De îndată ce-ţi voi spune eu, pune pompa în mişcare, zise Biron fochistului său.

El luă un fel de furtun, al cărui capăt de aramă, cu mîner de lemn, fu introdus de dînsul într-un crenel.

— Daţi mai înapoi camionul dumneavoastră!

Monştrii erau la 30 de metri, apropiindu-se cu toată viteza. Fură primiţi cu un val de apă clocotită şi aburi fierbinţi, care dădu peste cap vreo l2 dintre ei. Celelalte hydre bătură în retragere. Atunci mitraliera trenului trase, şi eu îmi unii focul cu al ei.

— Şi iată, asta-i tot, zise Biron. Aş fi omorît eu cu mult mai multe, dacă aş fi avut curajul, prima dată, să aştept ca ele să vină aproape de tot. Dar n-am îndrăznit, şi acum ele se am feresc.

— Cine a avut ideea aceasta?

— Eu, aşa cum v-am mai spus-o. Dar Cyprien, fochistul meu, m-a ajutat din toată inima s-o realizez.

— Minunată invenţie, care ne va economisi gloanţele. Va trebui s-o mai îmbunătăţeşti încă. Şi voi vorbi Consiliului despre asta! Cred că prin fapta de azi vei obţine reintegrarea în drepturile politice. Noi ne ducem acum în sat. În ce casă se gaseste Louis Mauriere ?

— La poştă, cred.