— Mă întreb ce voiau ei oare să facă cu toate aceste arme? Nu prevăzuseră totuşi cele ce aveau să se întîmple. Va trebui să semnalăm aceasta poliţiei.

— Dar bine, prietene, acum poliţia sîntem noi!

— Ei, aşa e. Asta simplifică lucrurile!

Beuvin ne însoţi pe colină, studie cu minuţiozitate peisajul şi rugă pe Michel, care era un excelent desenator amator, să-i facă o schiţă a împrejurimilor. Apoi ne spuse:

— Dumneavoastră rămîneţi aci cu doi oameni şi cu artileria. Eu iau cu mine pe ceilalţi, cît şi catapultele şi mitraliera. Mai iau şi trei rachete cu artificii. Cînd le veţi vedea înălţîndu-se, încetaţi focul. Linia inamicului se află pe creasta aceea mică, la marginea peluzei. Trageţi cu precizie!

— Îl iei şi pe Massacre cu dumneata?

— Nu, el rămîne aci. Este singurul nostru chirurg pe această lume nouă!

— Bine. Dar aminteşte-ţi că eşti inginer!

Tîrînd mitraliera şi catapultele, trupa lor plecă. Trimisei artileriei ordinul să înceapă focul asupra întăriturilor inamice. Timp de 3 sferturi de oră, cu o cadenţă de 2 rachete pe minut — trebuiam să economisim muniţiile căci n-aveam decît 21 rachete, deşi uzina făcuse minuni! — noi lovirăm în inamic fără încetare. Din postul nostru de observaţie, neavînd binoclu, nu ne puturăm da seama precis de pagubele pricinuite. În general tirul era bine grupat asupra mijlocului şi asupra celor două extremităţi, acolo unde ni se semnalase prezenţa mitralierelor. Ajunsesem la cea de a 35-a salvă, cînd mitraliera noastră îşi începu tirul. Cea de a 45-a salvă se abătuse tocmai foarte precis deasupra crestei, cînd văzui înălţîndu-se coloana de fum a unei rachete cu artificii.

— Încetaţi focul!

De cealaltă parte a castelului izbucniră împuşcaturi. Ai noştri atacau şi din partea aceea. Constatai cu uşurare lipsa armelor automate. Timp de 20 de minute, bătălia fu crîncenă, punctată de exploziile grenadelor şi de zgomotul surd al şarjelor de catapulte. Apoi se făcu din nou linişte. Ne privirăm a teamă, întrebîndu-ne dacă atacul reuşise şi care erau pierderile noastre.

Ieşind din pădure, apăru un gardian, fluturînd în mînă o hîrtie. Doar cît coborî în goană panta şi ajunse la noi.

— Merge bine, ne spuse el, gîfîind. Ne întinse mesajul. Cu febrilitate, Michel îi despături şi citi cu glas tare: "Am străpuns liniile. 5 morţi, 12 răniţi. Pierderile inamicului — grele. Vreo 20 de oameni s-au retras în castel. Luaţi un camion şi aduceţi-ne aici aruncătoarele de rachetă şi pe doctor. Opriţi-vă la casa pădurarului. Fiţi prudenţi, se poate să se fi ascuns în pădure elemente inamice."

Găsirăm pe Beuvin în casa pădurarului.

— Întreaga operaţiune a fost scurtă, dar înfierbîntată. Rachetele dumneavoastră au dat un rezult minunat, spuse el unchiului meu. Fără ele… şi fără catapultele dumneavoastră… adăugă el, întocîndu-se spre mine.

— Cine a fost omorît dintre ai noştri?

— Trei muncitori: Salavin, Freux şi Robert. Doi ţărani, al căror nume nu îl cunosc încă. Avem trei grav răniţi în camera de alături.

Massacre trecu imediat acolo.

— Nouă răniţi uşor, printre care şi eu (ne arăta mîna sa stîngă bandajată): o schijă la baza degetului mare.

— Dar la ei?

— Mulţi morţi şi răniţi. Ultimele trei salve au căzut în plin asupra tranşeelor lor. Veniţi să vedeţi.

Într-adevăr, făcuseră "treabă bună". Nici artileria nu ar fi făcut mai bine — sau mai rău de fapt. Pe cînd ridicam capul, o rafală de gloanţe ne reaminti să fim mai prudenţi.

— Au reuşit să ia cu ei o mitralieră uşoară şi o puşcă-mitralieră. Domnule Bournat, vă rog să arătaţi la doi din oamenii noştri mînuirea suporturilor dumneavoastră de aruncat rachete.

— Nicidecum, mă duc chiar eu acolo!

— Nu am de gînd să vă las să vă expuneţi!

— Am făcut toată campania din Italia în '43. Nu vor fi aceştia mai răi decît Fritz-ii lui Hitler. În al doilea rînd, avem o pletoră de astronomi! Şi în al treilea rînd, eu sînt maior de rezervă şi dumneata nu eşti decît locotenent! Haide, stînga-mprejur, încheie el glumind.

— Fie, dar să fiţi prudent…

Aruncătoarele de rachete fură puse în baterie în tranşea situată doar la 200 de metri de castel. Falnica locuinţă era tare distrusă. Toată aripa dreaptă arsese. Ferestrele şi uşa erau baricadate. Pe peluză, o carcasă răsucită şi înnegrită era tot ce mai rămăsese din luxosul automobil al lui Honneger.

— Ştiţi oare ceva despre soarta tinerelor noastre fete? întrebă Michel.

— Unul dintre prizonieri ne-a afirmat că ele ar fi fost încuiate în pivniţa boltită, chiar de la începutul luptei. Domnişoara Honneger nu pare să împărtăşească ideile familiei sale. Se pare că şi ea a fost zăvorîtă, pentru că a încercat să ne dea de ştire despre cele ce puneau la cale tatăl şi fratele ei. Ţintiţi uşa şi ferestrele, zise el către unchiul meu.

Salutaţi cu cîte o rafală de fiecare dată cînd ridicam capul, noi fixarăm caprele de lansare.

Unchiul meu puse contactul electric. O izbucnire scurtă, o explozie violentă.

— Ţintit!

O a doua salvă pătrunse prin deschizăturile astfel făcute şi rachetele explodară în interior. Mitraliera amuţi. Alte trei salve urmară, în spatele nostru, mitralierele noastre îşi scuipară rafalele în ferestrele desfundate. La o ferestruică a podului un braţ apăru fluturînd o rufă albă.

— Se predau!

În chiar interiorul castelului auzirăm o serie de împuşcături. După toate aparenţele, partizanii luptei pe viaţă şi pe moarte şi cei ce voiau să se predea se băteau între ei. Drapelul alb dispăru, apoi iarăşi apăru, împuşcăturile încetară. Neîncrezători, noi nu părăsirăm tranşeea, dar încetarăm focul. În uşa cu tocurile smulse, apăru un om cu o batistă desfăcută.

— Apropie-te, porunci Beuvin.

El se supuse. Era blond, foarte tînăr, frumos, dat cu trăsăturile obosite şi cu ochii adînciţi în orbite.

— Dacă ne predăm, ne salvăm oare viaţa?

— Veţi fi judecaţi. Dacă nu vă predaţi, veţi fi morţi cu toţii în mai puţin de o oră. Predaţi-ne pe cei doi Honnegeri şi ieşiţi afară pe peluză, cu mîinile ridicate.

— Charles Honneger a murit. Şi am fost nevoiţi să-l doborîm cu o lovitură pe tatăl lui, dar acesta din urmă este în viaţă. A tras asupra noastră, cînd am înălţat drapelul alb.

— Dar fetele noastre?

— Sînt în pivniţă, cu Ida cu domnişoara Honneger şi cu Madeline Ducher.

— Tefere?

El înălţă din umeri.

— Bine. Ne-am înţeles.

Fără alt incident, cei doisprezece supravieţuitori se aliniară pe peluză, cu mîinile la ceafă, după ce aruncaseră armele la pămînt. Ultimii doi duceau pe braţe pe Honneger tatăl, leşinat încă. El fu ţinut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduşi de unul din prizonieri. Interiorul era într-o stare jalnică. Picturile maeştrilor, agăţate în rame luxoase pe pereţii salonului, spînzurau jalnic, spintecate. Două stingătoare cu spumă carbonică, golite, dovedeau că un început de incendiu fusese stins cu ajutorul lor.

Găsirăm cadavrul lui Charles Honneger, pe jumătate tăiat în două, în vestibul. În parchet şi în pereţi erau înfipte schije. Pe o scară de piatră în spirală, coborîrăm în pivniţă, a cărei uşă de fier răsuna sub loviturile date în ea de cei dinăuntru.

Abia o întredeschisei că Ida Honneger ţîşni afară. Michel o prinse de mînă.

— Unde te duci?

— Tatăl meu? Fratele meu?

— Fratele dumitale a murit. Iar tată dumitale… Este încă în viaţă.

— Nu aveţi cumva de gînd să-l ucideţi?!

— Domnişoară, zisei eu, vreo zece oameni de ai noştri au murit din cauza lui — fără să mai punem la socoteală şi morţii dumneavoastră.

— Oh! Este îngrozitor. Pentru ce au făcut ei toate acestea? Pentru ce? zise ea, izbucnind în plîns.