Mai mult de un an se scurse, după măsurătoarea terestră. Se împliniseră 4 ani de-ai noştri vechi, de cînd sosisem pe Tellus. După calculele lui Menard, asta corespundea la 3 ani telurieni. Cobalt-City crescuse. Era acum un orăşel plin de însufleţire, avînd mai mult de 2500 locuitori, cu o centrală electrică proprie, cu topitorii şi uzina sa metalurgică, înconjurat de cîmpuri arate pe care creşteau griul şi skin-ul, cereala sswisă. Oraşul nostru avea şi un mic spital în care Massacre îşi forma elevii, apoi o şcoală, ba chiar şi un embrion de universitate unde şi eu predam 5 ore pe săptămînă.

Cirezile păşteau pe colinele învecinate, unde vegetaţia terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.

Minele de cărbune, de fier şi de alte metale erau exploatate pe măsura nevoilor noastre. O cale ferată ne unea cu cătunul Aluminiu, aflat la 55 km, spre nord, unde 40 de oameni formau personalul carierei de bauxită.

Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un şantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte maşini-unelte cu materialul de bază pe care-l posedam.

La fiecare 20 de zile, pe o pistă permanentă, 2 camioane-cisterne plecau spre "Puţurile-de-Petrol" situate la 800 de kilometri. Zăcămîntul se epuiza repede şi prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămaşi acoLo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, şi eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.

Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swiss-i plimbîndu-se pe străzile noastre, şi fără cei doi sori şi cele trei lune, noi ne-am fi putut crede reîntorşi pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.

Vegheasem tîrziu, punînd în ordine nişte notiţe şi desenînd hărţi geologice rudimentare, în biroul meu care ocupa tot parterul căsuţei noastre. Înainte de a mă culca, mă dusei ca de obicei la aparatul de radio, instalat într-un colţ al camerei, şi căutai să prind Puţurile de petrol, pentru a da instrucţiuni prin radio contramaistrului de gardă. Apoi urcai la etaj ca să mă culc, uitând să închid receptorul. Dormeam de vreo jumătate de oră, cînd Martine mă sculă din somn.

— Ascultă, cineva vorbeşte jos!

— Trebuie că se aude de afară…

Mă dusei la fereastră, o deschisei. Totul era cufundat în întuneric, strada pustie. Oraşul dormea, cu luminile stinse. Numai reflectorul din turnul de gardă părea că mătură spaţiul, făcînd să răsară casele clin noapte.

— Desigur ai visat, zisei eu şi mă culcai din nou.

— Ascultă, tu nu auzi? A început din nou !

Ciulind urechile, auzii într-adevăr sunete vagi.

Dintr-o veche obişnuinţă, repetai o presupunere de pe Pămînt: "Trebuie să fie radioul, pe care am uitat să-l închid", spusei eu, pe jumătate adormit. Apoi sării în sus: "Dumnezeule! Dar cine poate fi acela care vorbeşte la ora aceasta?"

Din două sărituri, fui la parter. Postul de radio, aprins, era mut. Prin fereastră vedeam noaptea presărată de stele. Lunele apuseseră. Şi deodată o voce ţîşni din receptor:

"Here is W.A. calling New-Washington… Here is W.A., calling New Wăshington…"

Apoi tăcere.

"Here is W.A…"

Sunetul era foarte clar. Staţia oare emitea trebuie să fi fost foarte aproape.

— Ascultă! îmi zise Martine din nou.

Eu rămăsei nemişcat, imobilizat, cu respiraţia tăiată. Un uşor zbîrnîit se auzea.

— Un avion?

Mă repezii-la fereastră. O mică luminiţă se deplasa printre stele. Revenii la postul de radio, manevrînd cu febrilitate manetele, căutând lungimea de undă de recepţie a avionului.

"W.A.,W.A. Who are you?" Spusei repede tot ce ştiam într-o englezească proastă. Găsii în sfîrşit lungimea de undă.potrivită.

"W.A: Who are you? Here New-France!"

Auzii o exclamaţie înăbuşită, şi o voce îmi răspunse într-o franceză perfectă:

— Aci W.A., avion american. Unde vă aflaţi dumneavoastră?

— Dedesubtul dumneavoastră. Aprind o, lampă exterioară.

— Văd lumina dumneavoastră. Imposibil să aterizez noaptea. Vom reveni mai tîrziu.

Cîţi sînteţi şi cine sînteţi?

— Cam vreo 4000. Toţi francezi. Dar dumnea voastră?

— Şapte în avion. La New-Washington, unsprezece mii, americani, francezi, canadieni şi norvegieni. Păstraţi aceeaşi lungime de undă. Vom continua să vă chemăm.

— Aţi plecat de mult?

— De zece ore. Sîntem în explorare. Cînd se va face ziuă vom reveni. Acum mergem spre sud încetaţi apelurile dumneavoastră. Dar puneţi un om de veghe la radioul dvs. Vom chema New-Washing-tonul. Sîntem foarte fericiţi că nu mai sîntem singuri. Pe curînd…

Apoi îşi reluă chemarea: "Here is W.A."

În curînd urnă o lungă conversaţie pe care eu nu o înţelesei prea bine. Ei anunţau cum ne descoperiseră.

Nu mai ştiam ce să facem de bucurie. Ne duserăm să trezim pe fratele meu, care locuia cu Louis şi cu Breîfort într-o casă situată numai la l00 metri de noi, apoi pe unchiul meu, pe Mihail, pe Menard şi pe toţi conducătorii. Efervescenţa noastră puse stăpinire şi pe ceilalţi şi vestea ajunse prin telefon pina la Portul Leon, cu ordinul de a accelera lucrările pe Temerarul.

Sosi în sfîrşit şi dimineaţa. Făcurăm pregătiri pentru a primi în mod demn pe aviatori. O cîmpie imensă, cu pămîntul tare, fu nivelată şi puserăm o săgeată albă, arătînd direcţia vîntului. Apoi revenii la postul de radio. Martine asigurase în acest timp permanenţa.

— Nimic?

— Nimic!

— Doar n-am visat amîndoi!

Aşteptarăm lîngă radio două ore, înconjuraţi de mulţimea venită şi care împingea chiar şi masa mea de lucru, altădată atît de "tabu" încît nici Martine nu se atingea de ea.

La Primărie, unde se afla celălalt radio, aceeaşi îmbulzeală. Şi deodată:

"W.A. cheamă Noua-Franţă! W.A. cheamă Noua-Franţă!

"Aici Noua-Franţă. Ascult…"

– Zburăm deasupra unui pămînt ecuatorial. Două motoare din patru ne lasă. Credem că nu ne vom mai putea reîntoarce. Imposibil să comunicăm cu New-Washington. Vă auzim foarte slab. În cazul că vom pieri, iată poziţia oraşului New-Washington: latitudine 4l°32' nord, longitudine 62°l2' vest faţă de dumneavoastră.

— Şi poziţia dumneavoastră actuală?

— Aproximativ 3° latitudine nord şi l2 grade longitudine est, faţă de dumneavoastră.

— Sînteţi înarmaţi?

— Da. Mitraliere de bord şi puşti.

— Încercaţi să aterizaţi. Vă vom veni în ajutor. Ne vor trebui — făcui un calcul rapid — cam vreo douăzeci pînă la douăzeci şi cinci de zile ca să fim acolo. Animalele care se aseamănă cu rinocerii sînt comestibile. Nu mîncaţi din fructele pe care nu le cunoaşteţi!

— Avem provizii pentru treizeci de zile, dacă le raţionalizăm. Vom ateriza, căci şi al treilea motor ne lasă.

— Feriţi-vă de hydre, dacă le vedeţi cumva. Şi mai ales nu le lăsaţi să se apropie.

— Ce sînt hydrele?

— Un fel de caracatiţe zburătoare. Le veţi recunoaşte îndată. Trageţi asupra lor imediat!

— Am înţeles. Coborîm înspre cîmpie, între nişte munţi foarte înalţi şi coasta mării. Pe curînd…"

Apoi, deodată, tăcere. Plini de îngrijorare aşteptam: la mai mult de 6 000 de kilometri de noi, şapte oameni luptau să-şi salveze viaţa. Aşteptarea noastră dură o oră, apoi vocea reluă:

– Am reuşit. Avionul e distrus în parte, dar noi am scăpat cu toţii teferi. Din nenorocire, am fost obligaţi să golim aproape toată benzina, iar acumulatorii noştri sînt prea puţin încărcaţi. Nu vom putea emite decît rar, ca să vă călăuzim spre noi.