Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfăţişarea unui oraş-ciupercă din Far-Westul American, fără "saloon"-urile şi focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toţi erau fericiţi că scăpaseră de ameninţarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a şantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.

Veni şi ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul "terestru" decît l50 de oameni însărcinaţi să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu şi cu Menard erau hotărîţi să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă şi lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuşi o lunetă de 50 cm şi un telescop de l,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.

Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime aşezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele şi parte din duraluminiu, se înălţau niţel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belşug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri şi nici Goliaţi. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile "terestre" din sat se înmulţiră şi ne fură folositoare distrugînd nişte mici rozătoare care ne ameninţau recoltele.

O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, aşezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, maşinile erau montate fiecare la locul ei.

În epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă — nu eram credincioşi, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire şi cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o "căsătorie între şefi", Swiss-ii trimiseră o delegaţie încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase şi nişte excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special şi mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.

De mult doream să vizitez tribul lui Vzlik. Profitai deci de ocazie şi plecarăm în "călătorie de nuntă" în camionul blindat. Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere şi pe care Swiss-i îl respectaseră şi îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleţ curgea în partea de jos. Swiss-ii, anunţaţi de Vzlik, ne aşteptau. Furăm conduşi la şef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenuşiu-verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într-o grotă ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliaţi sau tigrosauri străpunşi de săgeţi. Ele trebuie să fi servit la descînteee magice şi vrăjitorii. Făcurăm haz cînd ne văzurăm şi noi reprezentaţi aci, şi asemănarea era destul de bine redată; eram reproduşi atît noi, cît şi camionul; dar aci săgeţile de vrăjire fuseseră rîcîite cu grijă! Am fost uimit de curăţenia ce domnea în aceste grote de troglodiţi. Întrările erau aproape complet închise cu piei întinse pe un cadru de lemn. Lămpi cu ulei vegetal luminau grotele.

— Civilizaţia lor este remarcabil de umană, zise Martine.

— Da. Am impresia că nu trebuie să fie prea mare deosebire între modul lor de viaţă şi acela al strămoşilor noştri din paleolitic, poate doar în privinţa curăţeniei acestora!

Bătrînul Sliuk — acesta era numele şefului — se ridică de îndată ce ne văzu.

Prin intermediul lui Vzlik el ne ură "bun venit", în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeţi, suliţe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.

Ii dădui un cuţit, virfuri de săgeţi de oţel, şi o oglindă. Aceasta din urmă îl fascina, şi în tot timpul ospăţului care urmă — acum ştiam, că putem mînca din carnea teluriană — el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăţ. Swiss-ii sint foarte atenţi cu soţiile lor şi le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv. Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Înţelesei că Vzlik şi tînăra Ssouai se înţelegeau foarte bine, şi acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea şef de trib la moartea "socrului" său, poziţia noastră ar fi fost şi mai întărită.

Stăturăm opt zile la ei. Avui conversaţii lungi cu Vzlik şi ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială.

Swiss-ii sînt monogami, contrar duşmanilor lor, Swiss-ii negri, sau Slwips-ii. Tribul cuprindea patru clanuri, fiecare comandat de un şef secundar; ele nu se întruneau la un loc decît în timp de război sau de mari vînători. Tot tribul era compus din vreo opt mii de indivizi, inclusiv femeile şi copiii. La un grad mai ridicat, ll din aceste triburi erau confederate, dar solidaritatea dintre ele nu se manifesta decît în cazurile de ameninţări foarte grave. În afară de vînătoare, Swiss-ii au ca resursă alimentară o cereală pe care ei ,,o cultivă", dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt, căci munca lor se mărginea doar la a o semăna şi la a strînge recolta de două ori pe an. Ei se pricepeau să afume carnea şi puteau astfel să-şi facă provizii.

Swiss-ii sînt înconjuraţi din toate părţile, în afară de nord, de duşmanii lor negri. Alte triburi roşii trăiesc foarte departe spre sud şi legenda spune că de acolo îşi trag ei originea.

Ei sînt ovipari. Femeile fac două ouă pe an, de mărimea unui ou de struţ terestru. Copiii ies după 30 de zile de incubaţie şi se pot hrăni imediat singuri. Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depăşit al doilea grad de rudenie. Swiss-ii trăiesc destul de mult, 90 pînă la ll0 ani tereştri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar şi foarte agresivi. Respectînd alianţele făcute, ei omoară pe duşmani numai pentru că sînt duşmani. Furtul este necunoscut înăuntrul tribului. În afară, e cu totul altceva! Aproape toţi sînt la fel de inteligenţi ca şi noi, oamenii, şi sînt foarte capabili de progres. Dar bag de seamă că m-am apucat să vorbesc de lucruri pe care voi le cunoaşteţi cu toţii, căci astăzi mulţi dintre ei s-au amestecat printre noi, atît de mult, încît pot fi muncitori şi chiar matematicieni!

Cînd ne-am întors spre casă, în loc să venim direct la Cobalt-City, trecurăm prin Portul Leon. Cuceritorul tocmai sosea din ultima lui călătorie, încărcat cu ţigle, cărămizi şi cu telescopul de l,80 m. El aducea de asemenea pe unchiul meu şi pe Menard.