— Pentru mine e şi mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spaţiului curb. Şi iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!

Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.

— Hait! Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost!

Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver şi de cuţit, şi o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.

Alergarăm într-acolo fără să ne ruşinăm de loc. Forţai pe Martine să intre în adăpost şi eu rămăsei în pragul uşii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.

— Ah! Dumneavoastră sînteţi, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?

— Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Întraţi.

— Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de aceşti monştri infernali?!

— Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au şi sosit. Întraţi odată, mai repede, nu sînteţi înarmat!

Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puţin mai jos, mici fulgi negri şi împînziră cerul: rachetele.

— Tirul prea scurt! Ah! Aşa. Acum e mai bine!

Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîşii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd uşa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci şi după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Înăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înţelegînd primejdia ce le ameninţa dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din uşă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de l00°, spre marea teroare a hydrelor.

Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împuşcăturile pocneau şi, în piaţa Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru şi trîntii uşa. O hydră trecu drept deasupra acoperişului. Înainte ca eu să fi avut timpul să introduc ţeava puştii mele în crenelul fortificaţiei, monstru era departe. Un ţipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.

— Jean! Aici, repede!

Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deşi în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit şi folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare şi mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălţase în aer şi începea să coboare cu iuţeală asupra băiatului.

— Culcă-te la pămînt!

Copilul înţelese şi se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanţe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira şi reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonţ, arma se blocă.

Dacă aş fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma şi scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.

Atunci, gîfîind, ridicol şi sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viaţa lui. Iar atunci cîncl hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, şi stătea în picioare, cu braţele încrucişate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu ţepuşa ei otrăvită. Reuşind în sfîrşit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuşi, peste corpul victimei sale.

Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Împuşcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului. Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou şi bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puţin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leşinat în braţele ei robuste şi coborîrăm în sat.

Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce-şi ridicaseră la uşile caselor. Pe cînd soseam, copilul îşi reveni din leşin şi cînd Martine îl dădu marnei sale, el putea chiar să meargă.

Găsii pe Louis posomorît în Piaţa Fîntînii.

— Proastă zi. Doi morţi aici: Pietre Evreux şi Jean Claude Chart. N-au vrut să se adăpostească pentru ca să poată trage mai bine.

— Trei morţi, zisei eu.

— Cine este cel de al treilea?

Îl pusei la curent cu cele întîmplate.

— Ei bine, află că nu-mi prea plac popii, dar acesta a murit ca un erou! Propun ca acestor trei morţi să le facem funeralii solemne.

— Fie, cu toate că lor n-o să le mai facă nici cald, nici rece.

— Trebuie să ridicăm moralul celorlalţi. Avem prea mulţi oameni care se tem groaznic de monştrii aceştia. Şi cu toate acestea, noi am ucis treizeci şi două de hydre!

Din sala Consiliului telefonai unchiului meu pentru a-i spune că sîntem teferi. A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunţă un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel şi Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul. Animalul era enorm, trebuie să fi măsurat peste 6 metri în lungime, în afară de tentacule. Îi dădurăm ocol. Martine era groaznic de palidă.

— Ce este, surioară? o întrebă Michel îngrijorat. Doar nu mai este nici o primejdie acum!

— Oh! Michel, mi-e frică! Lumea de aci e prea sălbatică, prea necruţătoare pentru noi! Monştrii aceştia verzi ne vor ucide pe toţi, pînă la unul, cu timpul!

— Nu cred asta, spusei eu. Armamentul nostru se perfecţionează pe zi ce trece. Ieri, cu mai multă prudenţă, n-am fi avut nici o victimă, în fond noi nu sîntem ameninţaţi de primejdii mai mari decît acelea la care erau expuşi hinduşii din partea tigrilor şi şerpilor.

— Pentru şerpi există seruri. Iar cît despre tigri, ei bine, aceia erau tigri, adică animale nu prea mult deosebite de noi. Dar să fii digerat în propria ta piele de aceşti polipi verzi, oh! Ce oroare! Apoi adăugă în şoaptă: Mi-e frică.

O reconfortarăm cît puturăm mai mult. Datr ajungînd în sat, văzurăm că ea nu era singura înspăimîntată. Trenul cu minereu de fier era opri şi mecanicul vorbea cu un ţăran.

— Ehei, zicea acesta, ţie puţin îţi pasă. În cabina ta închisă domneşti. Dar noi, pînă să ne dejugăm boii şi pînă să-i adăpostim, pînă să intram şi noi într-un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Şi te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea. Nu sînt liniştit decît la mine acasa. Ba, nici măcar acolo!

Auzirăm în acea zi nenumărate conversaţii de soiul acesta. Chiar şi unii muncitori din uzină, care lucrau totuşi adăpostiţi, cedau în faţa panicii generale, înspăimântaţi şi ei la rîndul lor! Dacă hydrele ne-ar fi atacat zilnic, nu ştiu zău ce s-ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie şi, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiţi uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenţi.