— Cine sînteţi dumneavoastră? întrebă Michel.

— Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?

— El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.

— Sînteţi rudă cu bătrînul? E un tip foarte reuşit.

În timp ce vorbeam, începusem să curăţăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră şi doi muncitori,

— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.

De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.

— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?

— Bătrîna Ferrier şi cu fiica ei, o fetişcană frumoasă. Are numai şaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!

Şi ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă şi strigă printre spaţiile libere:

— Curaj! Sosim îndată!

Ascultam cu toţii, plini de teamă.

— Salvaţi-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără şi înspăimîntată.

Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză şi mai mare, chiar cu riscul de a fi striviţi şi reuşirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.

Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînţeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.

O transportarăm la infirmerie şi, cum eram tare flămînzi, ne aşezarăm jos şi începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 şi 17. El răsărise la ora 0.

Deci aci ziua albastră dura cu aproximaţie 14 ore 30'.

Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roşu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem şi 21 de morţi.

În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearşafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămaşi fără adăpost. Louis dădu dispoziţie să se monteze unul şi pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.

Ne aşezarăm în faţa unui cort, şi luarăm o cină rece, alcătuită din carne şi pîine, bînd un vin roşu care mie mi se păru cel mai bun din viaţa mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranţa, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puţine cazuri erau grave. El poruncise să fie aduşi aci pe brancarde Breffort şi fratele meu. Amîndoi se simţeau acum mai bine.

— Scuză-mă, aproape leşin de oboseală, îmi zise chirurgul, şi mîine am de făcut o operaţie, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.

Mă întorsei în cort, şi nu întîrziai să adorm şi eu pe un strat gros de paie. Am fost deşteptat de zgomotul unui motor. Era încă "noapte", adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoaşteţi sub numele de "noapte roşie". Automobilul se afla în dosul unei case prăbuşite. Îi dădui ocol şi văzui pe unchiul meu.

Coborîse după veşti, împreună cu Vandal.

— Ce noutăţi? întrebai eu.

— Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut şi pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunţ că sîntem pe o planetă care se învîrteşte în jurul axei sale în 29 de ore şi a cărei axă este puţin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.

— De unde poţi şti asta?

— E simplu. Ziua albastră a durat l4 ore şi 30. Soarelui roşu i-au trebuit 7 ore şi l5 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele şi "nopţile" sînt egale, şi totuşi noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puţin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roşu este exterior orbitei noastre, şi se învîrteşte, probabil, ca şi noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziţie cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne aşteptăm să fim luminaţi uneori de ambii sori în acelaşi timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopţi negre, sau mai de grabă nopţi numai cu lună.

— Cu lună? Există oare aci vreuna?

— Priveşte cerul!

Ridicai ochii. Palide, pe cerul niţel roşu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.

— Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a şi apus.

— Cît timp va mai dura oare "noaptea" aceasta?

— Abia o oră. La uzină, au venit cîţiva fermieri din împrejurimi. Au fost puţine victime. Dar mai departe…

— Ar trebui să mergem să vedem ce este şi pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale şi voi pleca împreună cu Michel şi cu Mauriere. Trebuie să ştim pînă unde se întinde teritoriul nostru.

— Atunci, vin şi eu cu voi.

— Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, şi astfel să fim obligaţi să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu…

— Fie. Atunci, ajută-mă să cobor şi du-mă la infirmerie. Vii, Vandal?

— Tare mi-ar fi plăcut să iau şi eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, şi că dumneavoastră aveţi intenţia de a-i da ocol de jur împrejur, nu?

— În măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniţi cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, şi experienţa dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.

Deşteptai pe Michel şi pe Louis.

— Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, aţi vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să daţi dispoziţii să se facă recensămîntul populaţiei şi al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteţi aci singurul de care vor să asculte toţi. Vă aflaţi de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît şi cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu ţină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, şi acela, poate, pentru motivul că n-aţi călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînţeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.

Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă aşezam la volan, unchiul meu îmi strigă:

— Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.

O deschisei şi găsii un revolver militar de calibrul 45.

— Este arma mea de ofiţer de artilerie. Ia-o cu tine, cine ştie cu ce vă puteţi întîlni? În buzunarul uşii automobilului se găsesc două cutii cu gloanţe.

— Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveţi şi alte arme?

— Nu dar cred că trebuie să se găsească puşti de vînătoare în sat.

— Aveţi dreptate. Opriţi-vă la moş Boru. Este un fost subofiţer din armata colonială şi un vînător îndrăcit.

Scularăm din somn pe moş Boru, şi în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester şi două puşti de vînătoare, cu cartuşe de alice.

Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cît se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reuşirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbuşire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munţi prăbuşiţi, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.