— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.

Lăsînd în drum maşina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, şi intrarăm în zona devastată.

Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeş-balmeş de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terţiară, amestecate în aşa hal, încît descoperii, pe o porţiune de numai cîţiva metri un trilobit, un amonit cenomanian şi numuliţi.

Louis şi Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoţînd strigăte de uimire.

În citeva clipe, Michel şi cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaştină cu ape uleioase, populată de o vegetaţie formată din ierburi ţepene ce băteau în cenuşiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru şi grandios. Vandal îşi luă binoclul, şi privind prin el făcu înconjurul orizontului.

— Se văd munţi, zise el.

Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.

În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul ţîşnise grămadă ca nişte colaci, dînd peste cap vegetaţia şi îngropînd-o. Cu mare precauţie, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaştina părea adîncă şi apa ei era sălcie.

— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici peşti, nici păsări.

— Ia priviţi colo, zise Michel.

El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o fiinţă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieşită în afară, la una din extremităţi, era înconjurată de o coroană de şase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafaţă, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se şi cufundă în apă.

Înainte de a ne înapoia la maşină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaştină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus şi era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificaţie.

Găsirăm farurile automobilului aprinse.

— Totuşi, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în maşină!

Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de paşii noştri.

Întorsei butonul ca să sting farurile şi scosei o exclamaţie: maneta era mînjită cu o substanţă lipicioasă şi rece, ca balele de melc.

Ne întoarserăm pînă la o ramificaţie a drumului care se îndrepta spre nord, şi, foarte curînd, furăm opriţi de nişte munţi prăbuşiţi.

— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat şi să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.

Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul şi cu institutorul. Anunţarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi şi o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; ţăranii îşi îngrijeau vitele, şi îşi vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîţiva kilometri mai departe, am fost din nou opriţi de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică şi în mijlocul ei se înălţa un mic munte intact. Îl urcarăm, şi puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Şi aci, o mlaştină mărginea "pămîntul". Deoarece se lăsa noaptea roşie, ne culcarăm la o fermă, epuizaţi de urcuşurile făcute. După şase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriţi în loc de o mlaştină, ci de o mare, jalnic de pustie.

Apoi plecarăm spre sud. "Pămîntul" se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.

Eram totuşi obligaţi să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colţ cruţat. Aci era o vîlcea, înconjurată de păşuni şi păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălţa un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu maşina pe această alee, şi observai o tăbliţă : Intrarea interzisă, proprietate particulară.

—  Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…

Tocmai ajunsesem în faţa castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr şi două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:

— Nu ştiţi să citiţi?

— Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări…

— Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară şi nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.

Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit şi prea puţin politicos.

— Ia ascultă, viţeluşule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparţinut strămoşilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îţi serveşte drept cap! Şi ne primeşti în felul acesta?

— Ieşiţi afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!

Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:

— N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, şi că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci…

— Dar ce s-a întîmplat?

Un om în floarea vîrstei, cu umeri laţi, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puţin simpatici ca înfăţişare.

— Uite, tată, oamenii aceştia au intrat aci fără încuviinţarea noastră, şi…

— Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeaţi de o altă lume. Care e situaţia ?

Vandal îl informă.

— Aşadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o ţară virgină?

— Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaştină în cele două direcţii în care am mers, şi o mare în cea de a treia direcţie. Ne-a mai rămas să explorăm şi cea de-a patra direcţie, aceasta în care vă aflaţi dumneavoastră, dacă, bineînţeles, fiul dumneavoastră o permite!

— Charles este tînăr şi nu a ştiut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înţeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori şi cele trei lune… Vă mulţumesc că ne-aţi explicat situaţia. Vă rog să poftiţi să luaţi o gustare cu noi…

— Mulţumim. Dar nu avem timp.

— Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească…

— Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeţi că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, şi să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară…

— În cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.

Pornirăm din nou la drum.

— Nu sînt prea simpatici oamenii aceştia, zise Michel.

— Eh! nişte ticăloşi grosolani, zise Louis. Nu-i ştiţi? Aceştia sînt Honnegerii. Elveţieni — după cum pretind ei. Miliardari, îmbogăţiţi din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Şi e convins că toate fetele îi vor cădea în braţe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviţi: ei, în locul bunului nostru primar!