Cam la vreo două sute de metri de noi, ieşi din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinţi ascuţiţi şi albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatiţe şi o tăie în două. Apoi între el — care era însoţit de încă doi din specia lui, sosiţi la împărţirea prăzii — şi caracatiţe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aş putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se linişti şi nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvaţi. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.

Către seară văzurăm, în direcţia babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălţînd în asfinţit nişte siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudenţă. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dinţate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatiţe şi cu cîrma la tribord şi cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.

Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiţă singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineaţa zărirăm o insulă.

O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroşii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în faţa noastră drept un ţinut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, şi continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanţ axial de munţi şi păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua şi către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.

Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă şi neprimitoare. Munţii ei nu păreau prea înalţi. La sfîrşitul zilei, ajunşi la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.

În zorile roşii, ţărmul se desena neted şi monoton, cu puţină vegetaţie. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrşea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei şi făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîţiva metri distanţă de apa navigabilă, care avea o adîncime între l6 şi 20 metri. Ne fu deci uşor să punem puntea mobilă şi să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai uşor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins şi Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei şi acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereuşită, să-i căutăm cu mai multă uşurinţă. Sub protecţia armelor de pe bord, coborîi pe pămînt şi vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase "insecte" teluriene. Urme de paşi indicau prezenţa unei faune şi mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunţa întoarcerea camionetei.

Michel scoborî din ea, singur.

— Unde sînt ceilalţi?

— Au rămas acolo.

— Unde acolo?

— Vino şi ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.

— Ce anume?

— Ai să vezi.

Întrigat, trecui comanda lui Smith şi luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufişuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliaţii, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîţiva metri şi, urcat pe ea, în picioare, Jeans. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm şi pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.

— Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.

Pe pereţi, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Întîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greşisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.

— Şi asta nu e totul. Vino să vezi.

— Aşteaptă să iau o armă.

Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfăţişare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămăşiţe.

— Ce să fie? Un avion?

— Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!

Mă apropiai şi pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaşte, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.

Înginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor şi se duse spre vîrful grămezii. Îl auzirăm scoţînd o exclamaţie, apoi chemîndu-ne la el. Strania maşină era mai puţin distrusă în partea aceasta şi îşi păstrase forma de vîrf de ţigare. Într-o despărţitură intactă se deschidea o uşă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, şi la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăşi ai mei. Apoi, ochii obişnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripţiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau şi, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrţită.

Înstinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era fiinţa care pilotase această maşină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese şi ea, ca şi noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.

Scotocirăm printre rămăşiţele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanţă. Cîteva obiecte de metal: cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustraţie, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost aşezate motoarele, blocuri informe, ruginite, şi într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii şi ne întoarserăm. Era şi normal ca descoperirile noastre să fie puţine: unii dintre pasagerii maşinii supravieţuiseră după cum o dovedeau inscripţiile şi luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Însula Misterelor", plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate şi nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porţiune pe care o vizitarăm era aridă şi populată de "vipere", neavînd nici un fel de altă vieţuitoare, în afară de cîteva "insecte". Găsirăm totuşi cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă şi mai plină de peripeţii fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.

Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru şi soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel şi cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit şi la nord. La sud se înălţau nişte munţi mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufişuri. Ţinutul era extrem de populat cu animale variate: Goliaţi, elefanţi, izolaţi sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroşi, care totuşi nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie şi recunoscurăm Swiss-i din marea rasă roşie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărţiseră de poporul lor cu puţine generaţii înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munţi şi cu firea lor războinică gata de harţă, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga şi se pierdură la orizont. Ţinurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci şi aşa eram destul de departe de Temerarul şi ne aflam într-un ţinut necunoscut. Dar Smith şi Michel erau de părere să mergem mai departe în interior şi să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munţi şi la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfaţa lanţului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificaţii făcute din turnuri aşezate la o distanţă de vreo 20 de paşi unul de altul şi înalte de vreo l0 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiş. Între turnuri galopau Swiss-i. Păreau foarte agitaţi şi prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.