Şi în sfîrşit sosi primul transport. Într-o dimineaţă, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări. Surcouf şi cargobotul, fiind prea mari, nu putură să meargă mai departe şi ancorară. Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un şir de mici vase remorcate, emigranţii ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulţumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părţii Slwip.

Michel se întoarse cu avionul cu puţin înainte de cel de al şaptelea şi ultimul convoi. Însula fusese aproape în întregime acoperită de ocean, dar New-America avea deja un oraş şi şapte sate şi primele recolte aveau să fie adunate.

Oraşul New-New-Washington, cum îi ziceau glumind americanii, avea 5.000 de locuitori. Propria noastră populaţie crescuse şi ea, căci i se adăugaseră cei 600 de oameni de pe Surcouf, şi cei 60 de argentinieni care preferaseră să trăiască în "ţara latină", şi cei 50 de canadieni francezi cărora le displăcuse la început colectivismul nostru, limitat totuşi numai la instalaţiile industriale, dar îşi dăduseră seama în curînd că nimeni nu-i împiedica de a se duce la liturghie dacă aveau poftă. Norvegienii, în număr de 250 — căci în momentul cataclismului mai salvaseră şi pe supravieţuitorii unui pachebot al naţiunii lor — se stabiliră, la cererea lor, într-o porţiune de pămînt situată pe teritoriul nostru, aproape de gurile Dordognei. Ei creară acolo un port de pescuit, în realitate, separaţia naţiunilor nu fu absolută şi se realizară căsătorii internaţionale. Din fericire, femeile erau mult mai numeroase la americani şi mulţi dintre marinarii de pe Surcouf se şi căsătoriseră la Old-New-Washington. La un an de la acest exod, pe cînd tocmai mi se născuse primul meu fiu, Bernard, Michel se căsători cu o frumoasă norvegiană de optsprezece ani, Înge Unset, fiică de comandant de cargobot.

Ii ajutarăm pe americani să-şi clădească uzina de avioane. Drept mulţumire, ei ne cedară maşini-unelte şi patru avioane. Impreună cu doi colegi americani descoperii, pe teritoriul lor, dar pe pămîntul Slwip (Sswis-ii negri), importante zăcăminte de petrol,

Cinci ani mai tîrziu avu loc întemeierea Statelor Unite de pe Tellus. Dar înainte de aceasta a avut loc cucerirea teritoriului Slwip, şi am fost la doi paşi de un război cu americanii!

Slwipsii fură aceia care declanşară bătălia. Într-o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american şi masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reuşiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane îşi luară zborul în căutarea ucigaşilor. Le fu imposibil să-i găsească, căci pădurile acopereau întinderi imense, şi cîmpiile erau pustii. O coloană uşoară, plecată cu misiunea de a aplica represalii, suferi pierderi destul de grave, fără vreun rezultat pozitiv. Atunci americanii făcură apel la noi — care aveam mai multă experienţă decît ei — şi la aliaţii noştri Swiss-ii.

Acesta a fost desigur cel mai straniu război din cîte se pot închipui! Americanii, împreună cu noi, plecaţi în camioane şi avînd şi cîte patru-cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaş şi înconjuraţi de fiinţe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmaţi cu arcuri şi săgeţi!

Campania a fost grea şi avurăm destule înfrîngeri. înţelegînd repede că în lupta deschisă ei vor fi învinşi, Slwipsii începură să ne hărţuiască pe neaşteptate la frontiere, ne otrăviră puţurile, izvoarele, pătrunseră în New-America, sau în teritoriile Sswis-ilor, şi chiar peste munţi în Noua-Franţă. În zadar torpiloarele noastre descoperiră şi bombardară două sate de ale lor de lîngă coastă. În zadar avioanele le distrugeau alte sate. Dar cînd am pătruns pe teritoriul inamic, mergînd chiar mai departe de locurile stabilite drept frontieră a New-Americii, Slwips-i crezură că pot da asaltul decisiv. În zori o hoardă de mai mult de 50.000 dintre ei se repezi în mare galop asupra taberei noastre, atacîndu-ne din toate părţile deodată. Imediat Jeans, care comanda expediţia ca şef suprem, lansă un apel avioanelor care decolară de la New-Washington şi de la Cobalt-City. Cu l000 de kilometri pe oră ele aveau să fie aici în scurt timp, dar vom putea rezista oare pînă la sosirea lor?

Situaţia era critică: noi eram în total 500 de americani şi 300 de francezi, bine înarmaţi, fireşte; şi 5.000 de Swiss-i — împotriva a 50.000 de inamici înarmaţi cu arcuri ce loveau la 400 de metri! Ne fu imposibil să profităm de mobilitatea camioanelor-automobile: inamicul ne încercui pe o adîncime de 30 de rînduri. Aşezarăm în cerc cele 50 de camioane ale noastre, în afară de vechiul nostru camion blindat şi, cu mitralierele pregătite, aşteptarăm.

De la 600 de metri descinserăm focul. Fusese o greşeală că aşteptasem atîta, şi era cît pe ce să fim înecaţi de numărul lor mare. În zadar armele noastre automate secerau pe Slwips-i ca pe spicele de grîu copt, în zadar Swiss-ii aruncau săgeţi după săgeţi. Într-o nimica toată de timp noi avurăm l0 morţi şi peste 80 de răniţi, iar Swiss-ii l00 de morţi şi de două ori pe atîţia răniţi. Vitejia Slwips-ilor era uluitoare şi vitalitatea lor fenomenală. Am văzut cum unul din ei, cu umărul smuls de un obuz, alergă pînă muri, prăbuşindu-se la 2 paşi de un american. La cel de al 3-lea asalt al lor, ne sosiră în sfîrşit avioanele. Ele nu putură să intervină, căci lupta corp la corp începuse. În această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la braţul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete şi bombe. Şi asta provocă deruta Slioips-ilor. Surprinşi în cîmpie, Slwips-i o luară la fugă şi camioanele noastre îi urmăriră, în timp ce Vzlik, în fruntea Ssiinsi-lor lui, urmărea şi masacra pe cei izolaţi. Mai avură loc şi alte întoarceri ofensive ale Slwips-ilor şi seara găsirăm într-unul din camioanele noastre pe toţi ocupanţii noştri morţi, ciuruiţi de săgeţile Slwips-ilor.

Profitînd de întunericul nopţii, supravieţuitorii ne scăpară. Avurăm atunci de luptat cu teribilii tigrosauri, atraşi în număr mare de măcel, care şi ei ne omorîră alţi şase din oamenii noştri. Pierderile noastre totale se ridicau la 22 de morţi americani, l2 francezi, 227 de Swiss-i iar răniţi la l45 americani, 87 francezi şi 960 Swiss-i. Slwips-ii lăsară pe puţin peste douăzeci de mii dintre ai lor pe cîmpul de luptă.

După această bătălie nimicitoare, americanii construiră o serie de mici forturi; apărarea acestora era uşurată de faptul că ele erau situate de-alungul unei mari falii ce se întindea de la munte pînă la mare, pe mai mult de 700 de kilometri. Cei doi ani următori se scurseră calmi, cu toţii ocupîndu-ne intens de lucrările noastre. Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate. Americanii deschiseseră mine, mai puţin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puţini dintre noi vorbeau engleza şi viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parţial, şi acuzau Consiliul de dictatură. Mai aveau de asemenea şi prejudecăţi înrădăcinate împotriva indigenilor, prejudecăţi pe care noi nu le împărtăşeam de loc, căci două sute de copii Swiss-i frecventau şcolile noastre.

În schimb aveam relaţii admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor şi plaselor de pescuit, şi ei ne aprovizionau din abundenţă cu produse de mare. Cîţiva peşti tereştri supravieţuiseră şi se înmulţiseră în proporţii uimitoare. Unii peşti telurieni erau şi ei delicioşi.