Mai puţin veseli de data aceasta — căci am fi putut fi ucişi cu toţii — podeaua fu repede terminată şi camionul, cu prudenţă condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal… şi nici atît de fericit.

Noaptea sosi fără incidente, înainte de apusul soarelui, alesei drumul pe care aveam să mergem a doua zi în direcţia sud, către un munte, care, deşi mai puţin înalt decît Muntele întunecat, avea totuşi 3000 de metri înălţime. La miezul nopţii, fiind de gardă, zării în apropiere de vîrful muntelui un punct luminos. Era oare şi acesta tot un vulcan? Lumina sa stinse. Adevărul însă îmi apăru cînd lumina se aprinse din nou mai jos. Era o semnalizare cu ajutorul focurilor! Mă întorsei.

În spatele rîului Vezere, pe coline, străluceau alte focuri.

Destul de îngrijorat, împărtăşii observaţiile mele lui Michel, care mă înlocuia.

— Este într-adevăr plicticos! Dacă Swiss-ii fac o mobilizare generală, ne vom afla într-o situaţie grea, cu tot armamentul nostru superior. Ai remarcat că nu se tem de armele de foc? Iar muniţiile noastre nu sînt inepuizabile…

— Eu ţin totuşi să mergem pînă la acest "Munte-Semnal". Numai pe munte — sau foarte aproape de el — vom putea găsi minereu. Vom face numai un raid rapid…

Dimineaţa, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgeţile Swiss-ilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimţite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece. Într-o mică vale văzui filoane verzui întar-o faleză. Era garnierită, un minereu de nikel destul de bun. Valea ni se dezvălui de o bogăţie minieră prodigioasă, şi seara aveam probe de nikel, crom, cobalt, mangan şi fier, dar şi, lucru nepreţuit, o excelentă huilă ce se afla aproape de suprafaţă, în vine groase.

— Iată, aci vom aşeza noi centrul nostru meta lurgic, zisei eu.

— Da, dar aci mai sînt şi Swiss-ii, obiectă Paul.

— Vom face ca americanii timpurilor eroice. Pământul pare fertil. Ne vom bate, dacă va fi necesar, în timp ce vom cultiva pămîntul şi vom exploata minele. Oricum, încă din cea de a doua zi a călătoriei noastre, n-am mai văzut hydre de loc. Acest fapt compensează pe celălalt.

— Fie, zise Michel. Ura pentru Cobalt-City! Dificultatea cea mare va fi transportarea întregului nostru material pînă aci.

— Vom reuşi. Va trebui, mai întîi, să exploatăm petrolul, şi asta nu va fi aşa de uşor.

Virarăm spre nord, apoi spre apus. La şaizeci de kilornetri de acolo, descoperii un zăcămînt de bauxită.

— Hotărît lucru, regiunea aceasta este paradisul prospectorilor, zise Martine.

— Am avut noroc. Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu-mă stăruitor la altceva.

Încă de dimineaţă, mă întrebam dacă nu ne-ar fi posibil să facem o alianţă cu Swiss-ii sau măcar cu unii dintre Swiss-ii.

Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele. Noi am fi putut profita de aceste rivalităţi. Primul lucru ce aveam de făcut era să luăm legătura cu ei, în alt chip decît cu împuşcături.

— Dacă vom mai avea de luptat cu Swiss-ii, zisei eu cu glas tare, ne-ar trebui cel puţin un prizonier.

— Pentru ce? întrebă Paul.

— Ca să învăţăm limba lor, sau pentru a-i învăţa pe ei limba noastră. Asta ne-ar putea fi de mare folos!

— Credeţi oare că pentru asta merită să ne riscăm viaţa? întrebă Vandal, care, evident, abia aştepta să-i studieze pe Swiss-i.

Le expusei planul meu. Întîmplarea avea să mă ajute să-mi realizez proiectele. A doua zi, furăm opriţi la puţin timp după plecarea noastră de o pană de automobil. În timp ce Paul o repara, asistarăm la o scurtă bătălie între trei Swiss-ii roşii-brun, din specia pe care o cunoşteam, şi vreo alţi zece, mai mici, cu pielea neagră lucitoare. Cu toata eroica apărare, care costă viaţa a cinci atacanţi, cei roşii fură învinşi de ceilalţi, mai numeroşi, învingătorii începură atunci să-i ciopîrţească bucăţi, bucăţi, neştiind că noi îi vedem.

Trăsei o rafală cu mitraliera şi ei fugiră, lăsînd trei morţi dintre ai lor. Trecui de cealaltă parte a boschetului de vegetaţie, care ne ascunsese de ochii lor. Unul dintre Swiss-ii roşii, care nu murise, încercă să fugă, de cum ne văzu. Dar căzu jos repede: avea cinci săgeţi în picioare.

— Scumpul meu Vandal, încearcă să-l salvezi !

— Voi face tot posibilul, deşi nu le cunosc anatomia decît în chip foarte rudimentar. Cu toate acestea, zise el după ce-l examina, rănile îmi par a fi uşoare.

Swiss-ul nu mai mişca, cei trei ochi ai săi erau închişi. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăieşte. Vandal se puse pe lucru ca să-i scoată săgeţile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.

— Nu îndrăznesc să-l anesteziez. Nu ştiu dacă i-ar rezista inima!

În tot timpul operaţiei Simss-ul nu mişcă de loc. El tresărea doar. Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Îl transportarăm în camion. Nu era prea greu — 70 de kilograme poate — evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi şi cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ţinu ochii închişi. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou. La zgomotul motorului Swiss-ul se agită, speriat, şi pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunţa erau ca un clămpănit, bogate în consoane şuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, şi trebuirăm să ne unim trei ca să-l putem ţine, atît de mare forţă avea. Corpul lui dădea impresia în acelaşi timp de duritate şi supleţe, încetul cu încetul se linişti. Plecarăm de lîngă el şi, aşezîndu-mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu-mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamaţie înăbuşită scoasă de Vandal, şi mă întorsei. Pe jumătate ridicat în sus, Swiss-ul întindea mîna.

— Vrea să bea, zise Vandal.

Ii întinsei paharul. El îl privi un moment cu neîncredere, apoi bău. Încercai o experienţă. Turnai mai departe apă şi, repetai "apă".

Cu o iuţeală a minţii surprinzătoare, el înţelese imediat, şi repetă şi el "apă".

Ii arătai un pahar gol: pahar. El repetă: "fahar". Eu băui o înghiţitură şi zisei: "a bea". El repetă: ,,a bea". Mă întinsei pe o cuşetă, luai poziţia somnului, şi zisei: "a dormi". Cuvîntul îmi fu deformat în "a tormi". Arătîndu-mă pe mine însumi zisei : Eu. El imită gestul meu : Vzlik. Eram încurcat. Voia el să-mi dea o traducere a cuvîntului "eu" în limba lui, sau acesta era numele lui? Conchisei în favoarea celei de a doua ipoteze. Credea probabil ca pe mine mă cheamă Eu.

Vrînd să duc experienţa mai departe, spusei atunci: "Vzlik a dormi". El răspunse: "Apă a bea". Eram cu toţii uluiţi. Această fiinţă dădea dovadă de o inteligenţă extraordinară. Ii turnai un pahar de apă pe care el îl bău pe nerăsuflate. Aş mai fi continuat lecţia dacă Vandal nu mi-ar fi atras atenţia că Swiss-ul era rănit şi probabil istovit. De fapt el ne spuse fără să-l întrebăm ceva: "Vzlik a tormi" şi adormi după puţin timp.

Vandal jubila.

— Înzestraţi cu inteligenţă cum sînt, vom putea să-i învăţăm multe din procedeele noastre tehnice!

— Da, zisei cu îndoială şi cu îngrijorare. Şi peste cincizeci de ani, ei ne vor împuşca cu puştile noastre! Nu, eu nu merg atît de departe. Dar cu siguranţă că ne vor fi preţioşi, dacă ne putem, alia cu ei.

— La urma urmei, interveni Breffort, noi i-am salvat viaţa.

— După ce am ucis atîţia din rasa lui, poate chiar din tribul lui.

— Dar ei ne-au atacat primii!

— Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război…

Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziţia în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc şi de caii lui. În sfîrşit, să-l îngrijim bine! El este o şansă ce nu trebuie neglijată.