— Sosim. Văd adăposturi. Aprindeţi farurile!

Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat — pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac şi un val de aer rece şi umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol şi în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Îl aşezarăm cu faţa spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.

Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălţime şi douăzeci şi cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd şiroaie, în alte părţi vinele stîncii îndeplineau rolul de streaşină şi solul era uscat. Într-un colţ, cenuşă şi unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic şi rezerve de lemn uscat.

Era poale o imprudenţă din partea noastră, dar aprinserăm un foc în spatele camionului. Luarăm masa de prînz lîngă foc şi cutiile de conserve golite măriră grămada de rămăşiţe pe care le părăsiseră aci Swiss-ii.

— Mă întreb ce figură vor face prietenii noştri "centaurii", zisei eu, cînd vor găsi aceste tinichele caraghioase.

— Mai ales dacă vor privi etichetele, adăugă Michel.

O cutie de cirnaţi avea pe etichetă în policromie portretul "mătuşei Irma", sub înfăţişarea unei planturoase bucătărese.

— Işi vor face o părere jalnică despre arta noastră, interveni Martine.

Toate aceste replici fură ţipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor.

Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu-l să sape, împreună cu Breffort şi cu mine, o mică tranşee pentru cercetări, în solul adăpostului. Voiam să ştiu dacă fusese locuit la diverse epoci. Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenuşe şi de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeaşi industrie, diferită de aceea a Sunss-ilor actuali, după cît ne puteam da noi seama. Ea era mai grosolană, neconţinînd vîrfuri în formă de "frunze de lauri", ci numai vîrfuri cioplite pe o singură faţă. Desgroparăm şi un schelet de Swiss, bine conservat, dar nu ne-am putut da seama dacă fusese înmormîntat aci, sau omorît de o surpare. Mai descoperirăm de asemenea multe oseminte diferite, dintre care unele s-ar fi putut să fi aparţinut unor Goliaţi.

Trei din aceste animale, de talie relativ mică — ei nu depăşeau zece metri în lungime — veniră chiar să ne viziteze spre sfîrşitul după-amiezii. Nepoliticoşi, refuzarăm să-i primim şi-i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm şi omorîrăm unul dintre ei. Ceilalţi doi o luară la fugă.

Ploaia mai dură încă două zile întregi, cu scurte întreruperi. Ne trecurăm acest timp cu săpăturile, neavînd ce face altceva. Săpai mai adînc tranşeea mea. În locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros-angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca şi Pămîntul, perioade glaciare şi îmi promisei să caut în munţi vechile morene. Un lot de pietre cioplite şi de oseminte luară loc în camion, nucleul unui viitor muzeu.

În dimineaţa celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuşi să mai aşteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forţat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenţei Sunss-ilor şi despre indiciile că se află petrol pe Tellus. În schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Înştiinţai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest şi apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanţi, muniţiile şi hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci l070 de kilometri.

De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puţin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii "Vezere". Mai puţin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi şi adînci. Aveara să-l trecem totuşi, dar în condiţii care-mi dădură fiori.

Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălţime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă şi o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîţiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru şi revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneaţă şi înfricoşătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată şi netedă care ieşea din apă la vreo zece metri de ţărm, apoi altele distanţate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt mal:

— Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podişca.

Îl privii cu gura căscată.

— Si cu ce?

— Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălţime. Avem topoare destule, cuie şi frînghii. Unii arbuşti sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.

— Nu crezi că e prea riscant?

— Dar expediţia noastră nu este şi ea riscantă?

— Fie. Să ne sfătuim şi cu ceilalţi.

Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.

— Trebuie îndrăzneală, bineînţeles, dar am făcut noi lucruri şi mai grele!

Ocrotiţi de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră şi Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curăţarăm şi apoi grosolan ciopliţi ei fură tîrîţi de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.

Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.

— Doar n-ai să te duci înot?

— Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici şi mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.

— Eşti nebun! Ai să te îneci!

— N-avea grijă! Am fost campion universitar de l00 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoţii.

De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort şi cu mine ţineam de capătul frînghiei pe care el şi-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîţiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuşi totuşi, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforţare se ridică sus.

— Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legaţi trunchiul la un capăt de frînghia mea şi la celălalt de frînghia pe care o să o ţineţi voi! Aşa ! Foarte bine! Acum aruncaţi-l în apă! Ţineţi bine, nu-l lăsaţi să fugă la vale!

Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menţinută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforţări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort şi cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul şi cu mine încălecîndu-l şi cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-şi ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oţel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeaşi manevră şi pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforţările noastre. Eram obosit, Michel şi Paul erau frînţi, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopţii. A doua fu asigurată de Vandal şi Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineaţa reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor şi noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Şantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă şi răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. În ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, şi aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenuşie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeţi se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o puşcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt şi începui un foc infernal în direcţia din care veniseră săgeţile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacţia să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care ţîşniră de acolo erau răniţi. Atacul lor încetă imediat.