— Menard de ce n-a venit?

— Lucrează cu Martine la o teorie a cataclismu lui. Este ceva foarte interesant. Vom mai vorbi noi despre asta.

Unul cîte unul, între gărzi înarmate, cei treizeci şi unul de supravieţuitori valizi intrară, Ida Honneger şi Madeline Ducher fiind ultimele. Unchiul meu luă din nou cuvîntul:

— Sînteţi acuzaţi în colectiv: de omor, răpire şi agresiune armată. Şi în subsidiar de complot împotriva securităţii Statului. Se află vreun şef printre voi?

Ei ezitară un moment, apoi, împins de ceilalţi, un colos roşcovan ieşi în faţă.

— Eu comandam, cînd patronii lipseau.

— Numele dumitale, vîrsta, profesia?

— Biron Jean. Treizeci şi doi de ani. Altădată eram mecanic.

— Recunoşti faptele de care eşti acuzat?

— Fie că le recunosc, fie că nu, tot aia e. Oricum, tot o să ne împuşcaţi.

— Acest lucru nu este sigur. Ş-ar putea ca voi să fi fost induşi în eroare. Scoateţi-i afară pe ceilalţi! Cum de aţi ajuns să acţionaţi în felul acesta?

— Ei bine, după prăpădul cel mare, patronul ne-a ţinut un discurs, spunînd că satul este pe mîinile — scuzaţi-mă — unor canalii, că noi ne aflăm pe o altă planetă, că trebuie să apărăm civilizaţia, şi — el ezită — că dacă ascultăm de el, vom fi cu toţii ca seniorii din vremurile vechi.

— Aţi luat parte la atacul asupra satului?

— Nu. Îi puteţi întreba şi pe ceilalţi. Toţi cei care au luat atunci parte, au murit. Aceia erau oamenii fiului patronului. De altminteri, patronul a fost furios. Charles Honneger pretindea că le-a luat doar ca ostatece. În realitate de mult timp o dorea el pe această fată. Patronul nu era de acord. Şi nici eu. Levrain este acela care l-a împins.

— Care erau scopurile patronului vostru?

— V-am mai spus-o. Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantităţi mari de arme la castel — făcea contrabandă de arme pe Pămînt — şi apoi ne avea şi pe noi aceştilalţi. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toţi făcuserăm prostii pe vremuri. El ştia că dumneavoastră aproape că nu aveaţi arme de loc. Nu-şi închipuia că le veţi fabrica atît de repede!

— Bine. Ieşi! Următorul.

Următorul fu tînărul blond care fluturase drapelul alb.

— Numele dumitale, vîrsta, profesia?

— Beltaire Henri. Douăzeci şi trei de ani. Student în ştiinţe.

— Ce dracu căutai pe această corabie?

— Cunoşteam pe Charles Honneger. Într-o seară îmi pierdusem la pocher toţi banii de pe întreaga lună. El mi-a plătit datoriile. M-a invitat la castel, şi în cursul unei excursii în munţi, mi-a salvat viaţa. Apoi s-a întîmplat cataclismul. N-am aprobat proiectele tatălui său, nici purtarea lui. Dar nu-l puteam părăsi pe Charles, îi datoram viaţa. N-am tras nici măcar un singur foc împotriva dumneavoastră!

— Vom verifica. Altul la rînd. Ah! încă o întrebare. Ce ocupaţie ai?

— Voiam să devin aerodinamist.

— Asta ne-ar putea fi de folos într-o zi, cine ştie?

— Mai voiam să vă spun, de asemeni, ştiţi… Ida Honneger… ea a făcut tot ce a putut ca să vă în ştiinţeze.

— Ştim, şi vom ţine seama de asta.

Perindarea acuzaţilor continuă. Erau printre ei amestecaţi oameni de aproape toate profesiunile! Marea majoritate a acuzaţilor făcuseră parte dintr-o ligă mai mult sau mai puţin fascistă. Nu ştiu ce gîndeau ceilalţi în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulţi dintre oamenii aceştis păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiţi. Era evident că vinovaţii principali muriseră. Beltaire îmi devenise simpatic prin devotamentul lui faţa de prietenul său. Nici unul dintre ceilalţi acuzaţi nu spusese nimic rău despre el. Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci şi nouălea acuzat. El declara că se numeşte Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu faţa aspră. Louis răsfoi hîrtiile.

— Din declaraţiile martorilor, reiese că nu făceai parte dintre oamenii "de acţiune" ai lui Honneger. Erai numai musafir, dar unii presupun că erai chiar adevăratul, marele patron. Dumneata nu poţi pretinde că nu ai tras asupra noastră. Ba ceva mai mult, martorii se plîng de… să zicem… violenţe din partea dumitale!

— Este fals. Nu i-am văzut niciodată. Şi nu eram amestecat cu nimic, în tot ce s-a întîmplat. Mă aflam la castel numai ca simplu musafir!

— Ei bine, dar ştiţi că are un tupeu! strigă gardianul de la uşă. Chiar eu l-am văzut la mitraliera din mijloc, aceea care ne-a omorît pe Salavin şi pe Robert! L-am ochit de trei ori, fără să-l pot nimeri, pe acest triplu măgar!

În sală, mulţi din gardă veniţi ca spectatorii aprobară. Cu toate protestările lui fu scos şi Levrain afară.

— Întroduceţi pe domnişoara Ducher.

Ea intră, şi cu tot fardul, avea aerul abătut. Părea îngrijorată, descumpănită.

— Madeline Ducher, douăzeci şi opt de ani, actriţă. Dar n-am făcut absolut nimic!

— Aţi fost iubita lui Honneger-tatăl, nu este aşa?

— Ba chiar a amîndorura, da, da, strigă o voce în sală.

O furtună de rîsete se dezlănţui.

— E fals, strigă ea. Oh! E odios! Lăsaţi să fiu insultată în halul acesta!

— Bine, bine. Linişte în sală! Vom vedea. Următoarea.

— Ida Honneger, nouăsprezece ani, studentă. Ochii ei înroşiţi de plîns nu o împiedicau totuşi de a eclipsa cu totul pe actriţă.

— Studentă în ce?

— În drept.

— Mă tem că aceste studii nu vă vor fi de prea mare folos aci. Ştim că aţi făcut tot ce aţi putut ca să evitaţi drama de la casei. Dar, vai, nu aţi reuşit. Cel mult aţi îndulcit prizonieratul celor trei tinere fete ale noastre. Puteţi să ne daţi relaţii despre cei pe care trebuie să-i judecăm?

— Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i cunosc. Biron nu era un om rău. Şi Henri Beltaire merită indulgenţa dumneavoastră. El mi-a spus că nu a tras, şi îl cred. Avea multă prietenie pentru fratele meu… Ea îşi înăbuşi un suspin. Atît tatăl meu, cît şi fratele meu nu erau nici ei oameni răi, în fond. Erau violenţi, ambiţioşi. Cînd m-am născut eu, tata era foarte sărac. Bogăţia ne-a venit deodată, şi i-a îmbătat pe amîndoi. Oh! Omul acesta, Levrain, el este cauza tuturor relelor. El e acela care i-a dat tatălui meu să-l citească pe Nietzsche, şi bietul tata s-a crezut un supraom. Tot el i-a insuflat proiectul acela nebunesc de a cuceri această lume nouă! Omul acesta e capabil de orice! Oh! cît îl urăsc!

Ea izbucni în plîns.

— Staţi jos, domnişoară, îi spuse cu blîndeţe unchiul meu. Vom delibera. Dar să n-aveţi nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră.

Ne retraserăm după o perdea asistaţi de corpul notabilităţilor. Discuţia fu lungă. Louis şi ţăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul şi cu mine susţineam moderaţiunea.

Oamenii erau rari, aci pe Tellus. Acuzaţii, nepricepînd nimic din tot ce se întîmplase, îşi urmaseră în chip firesc şefii.

Pînă la urmă căzurăm de acord. Unchiul meu citi verdictul în faţa tuturor acuzaţilor, aduşi din nou în sală:

"Jules Levrain: aţi fost considerat vinovat de omor, răpire şi violenţe cu premeditare. Sînteţi condamnat la moarte prin spînzurătoare. Sentinţa se va executa pînă într-o oră."

Banditul se stăpîni, dar păli îngrozitor. Un freamat prelung trecu prin rîndurile acuzaţilor.

"Henri Beltaire: sînteţi recunoscut nevinovat de orice activitate dăunătoare colectivităţii noastre. Dar fiindcă nu aţi făcut nici o încercare de a net preveni…"

— Nu puteam…

"Linişte! Spun deci: fiindcă nu ne-aţi prevenit, sînteţi clasat ca cetăţean minor, fără dreptul de vot, pînă cînd vă veţi ispăşi vina de a fi avut această atitudine".

— În afară de aceasta sînt liber?

— Da, liber ca şi noi, dar dacă vrei să rămîi în sat va trebui să munceşti.

— Oh! Dar asta şi doresc!

"Ida Honneger; sînteţi recunoscută nevinovata. Dar timp de zece ani nu aveţi dreptul de a fi aleasă."

"Madeline Ducher: nimic n-a fost menţinut îmentionat impotriva dumneavoastră decît că aţi avut o moralitate dubioasă şi legături, să zicem, sentimentale — se auziră rîsete — cu principalii criminali. Linişte! Vi se ridică orice drept politic şi sînteţi repartizată din oficiu la bucătării."