În curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentril vreo zece zile. Avurăm şi primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aş putea descrie impresia resimţită cînd văzui clar pentru întîia oară constealaţiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.

Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în şedinţe neoficiale la unchiul meu, fie în casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiţi amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau şi Martine, Beuvin cu soţia, fratele meu şi Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă maşina lui de calculat.

Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aci unde se vorbea numai despre ştiinţă sau filozofiei unchiul meu, cu masiva sa erudiţie, era şeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori şi el şi eram cu toţii impresionaţi de amploarea concepţiilor pe care le dezvolta omuleţul acesta cu barbă de ţap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.

Într-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoţeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.

— Iată-te. Coboram să te caut!

— Am întîrziat?

— Nu, ceilalţi sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.

— Şi ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.

— Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.

— Despre ce este vorba?

— Este…

Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată şi cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!

În ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă şi eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.

— Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului…

— Şi dumneata?

— Am să o ţin în loc, distrăgîndu-i atenţia. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.

— Nu, rămîn aici!

— Fugi, pe toţi dracii!

Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Ştiam că aveam puţine şanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. În stîncă era o scobitură mare. Împinsei în ea pe Martine cu sila şi mă aşezai în faţa ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-şi proiecteze lancea-ţepuşe, trăsei cinci gloanţe: cu siguranţă că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, şi se depărta puţin, îmi mai rămăseseră trei gloanţe şi cuţitul meu, un cuţit suedez foarte ascuţit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se aşeză în faţa noastră; tentaculele i se mişcau ca acelea ale unei caracatiţe, cei şase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoşători. După uşoara contracţie al conului central, ştiui că lancea-ţepuşe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanţe apoi, cu cuţitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ţinînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din braţele lui şi trăsei cu violenţă. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-şi echilibrul, bestia îşi zvîrli oribila limbă ascuţită ca o ţeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. În clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuţit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesp furia mea crescîndă, fîşii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzaţia de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură…

Şi atîta tot.

Cînd mi-am revenit în simţiri, eram culcat în pat, la unchiul meu. Massacre şi cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roşii umflate şi partea stingă a feţii mă ustura groaznic.

— Martine? întrebai eu.

— Nu are nimic. O uşoară comoţie nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.

— Dar eu?

— Arsuri, şi umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri şi în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ţi-am pus la loc umărul pe cînd erai leşinat şi datorita durerii resimţite ti-ai revenit din leşin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!

— Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier…

O durere vie mă înjunghie în mîini.

— Ia spune, doctore, n-aveţi nici un leac împotriva acestui venin? Mă ardegroaznic, drept să-ţi spun.

— Peste cinci minute te vei simţi mai bine. Ti-am pus o pomăda calmantă.

Uşa se deschise cu un zgomot ca de explozie şi pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă şi se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.

— Doctore?

— Nu va păţi nimic.

— Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!

— Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncaţi de acest soi de caracatiţă care şi-a greşit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puţin a murit bestia?

— Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîşii, fîşii. Ah! Dar nu ştiu cum să-mi arăt recunoştinţa…

— Nu te mai îngrijora. Încă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranţă ocazia să te revanşezi faţă de mine.

— Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsaţi-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.

Ascultători, ei ieşiră cu toţii.

Pe cînd Michel păşea pragul, îl rugai!

— Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineaţă.

Căzui într-un somn agitat, din care mă deşteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniştit şi mă deşteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît şi la obraz era mult mai puţin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.

— Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul uşii.

— Cum te mai simţi?

— Mai bine, mult mai bine. Şi cînd crezi oare că mă voi putea scula?

— Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.

În spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.

— Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poaate mînca!

Ea puse tava jos, mă ajută să mă aşez în perne, şi pe cînd îmi aşeza pernele la spate, ma sărută uşor pe frunte.

— Iată o foarte mică mulţumire! Cînd te gîndeşti că fără dumneata aş fi fost acum un cadavru inform. Brr!

Apoi ea îl clătină uşor pe Michel.

— Scoală, frăţior scump! Louis te aşteaptă.

Michel se deşteptă, căscă, şi după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.

— Louis va veni şi el azi după-masă. Acm domnule Hercule, am să-ţi dau să mănînci.

— De ce, Hercule?

— Drace! Cînd te lupţi corp la corp cu hydra…

— Şi eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.

— Bun, glumeşti, deci te vei însănătoşi repede.

Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceaşcă de cafea.

— E minunată, zisei eu.

— Sînt fericită că-ţi place, ţi-am pregătit-o cu mîna mea. Închipuieşte-ţi că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obţin o biată amarîtă raţie de cafea! A fost trecută drept medicament!

— Mă tem că va trebui să ne obişnuim să nu mai bem cafea. Este puţin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e şi mai grav, e zahărul!