— Dar chestia asta nu funcţionează decât atunci când oamenii sunt convinşi că luptă pentru ceva care le aparţine, ştii, cum ar fi casele lor, ori ceva de genul acesta, îi explicase bătrânul.

Arunci, Shevek încetase să mai argumenteze. Continuă acum, în subsolul tot mai întunecat, printre stivele de lăzi conţinând chimicale fără etichetă. Îi explică, în gând, lui Atro că acum înţelege de ce armata e organizată în felul acesta. Era, într-adevăr, cât se poate de necesară. Nici o formă raţională de organizare nu ar servi acestui scop. Pur şi simplu nu înţelesese că scopul este de a permite oamenilor cu mitraliere să ucidă oameni neînarmaţi cu uşurinţă şi în număr mare atunci când li se ordonă s-o facă. Atâta doar că nu prea înţelegea unde intervin curajul, bărbăţia sau condiţia fizică.

Din când în când, pe măsură ce se întuneca, se adresa şi celuilalt. Omul zăcea acum cu ochii deschişi şi gemu de câteva ori într-un fel care îl impresionă pe Shevek, un geamăt copilăresc, aproape răbdător. Făcuse un efort plin de înţelegere să se ţină tare şi să continue drumul, tot timpul cât fuseseră cuprinşi de panica iniţială a mulţimii, forţând intrarea şi apoi trecerea prin Directorat, fugind şi apoi mergând către Vechiul Oraş; îşi ţinuse mâna rănită sub haină, strânsă pe lângă corp şi făcuse totul să meargă mai departe şi să nu-l ţină pe Shevek în loc. Când îl auzi gemând pentru a doua oară, Shevek îl prinse de mâna sănătoasă şi îi şopti, "Nu, nu. Linişteşte-te, frate!" numai pentru că nu suporta să audă durerea unui om şi să nu poată face nimic pentru el. Omul îşi închipui, probabil, că îi spune să tacă pentru a nu-i da pe mâna poliţiei, pentru că dădu, slăbit, din cap şi strânse buzele.

Amândoi îndurară trei nopţi acolo. În timpul acela avură loc lupte sporadice în cartierul depozitului, iar blocada militară rămase dincolo de blocul acela din Bulevardul Messe. Luptele nu ajunseră niciodată prea aproape, soldaţii erau foarte numeroşi, iar cei doi nu aveau nici o şansă să iasă fără a se preda. O dată, când rănitul se trezise, Shevek l-a întrebat:

— Dacă ne-am duce la poliţişti, ce ar face cu noi?

— Ne-ar împuşca, a şoptit omul zâmbind.

Deoarece ore în şir se auziseră împuşcături răzleţe, de jur împrejur, în apropiere şi în depărtare, câte o explozie puternică şi zgomotul sacadat al elicopterelor, opinia lui părea foarte bine întemeiată. Motivul zâmbetului era, însă, mai puţin clar.

Muri chiar în noaptea aceea din cauza pierderii de sânge, în timp ce stăteau întinşi unul lângă altul, pentru a-şi ţine de cald, pe salteaua pe care Shevek o încropise din paiele de la ambalaje. Era deja ţeapăn când se trezi Shevek şi se ridică în capul oaselor, ascultând liniştea din marele subsol cuprins de întuneric şi de afară, din stradă şi din întregul oraş, o linişte de moarte.

Căile ferate din sud-vest se întind în cea mai mare parte pe terasamente de un metru sau chiar mai mult deasupra câmpiei. Pe un amplasament elevat, vântul ridică mai puţin praf, oferind pasagerilor o bună vedere asupra pustietăţii.

Sud-vestul e singura din cele opt diviziuni administrative de pe Anarres căreia îi lipseşte orice curs de apă mai important. În sudul îndepărtat mlaştinile s-au format în urma topirii calotei polare pe timpul verii; către ecuator nu se află decât lacuri alcaline, puţin adânci, pe vaste platouri sărate. Nu există munţi; la fiecare o sută de kilometri sau cam aşa ceva, de la nord la sud, se întinde câte un lanţ de dealuri sterpe, crăpate, roase de vreme în piscuri şi văi abrupte, brăzdate de fâşii roşii şi violete, iar pe pantele abrupte muşchiul de stâncă, o plantă care trăieşte în orice extreme de căldură, frig, ariditate şi vânt, creşte pe verticale îndrăzneţe de verde-gri, formând o împletitură cu striaţiile gresiei. Nu se vede nici o altă culoare a peisajului în afară de cenuşiu-cafeniu, pălind către alb acolo unde platoul de sare e doar pe jumătate acoperit cu nisip. Nori de furtună ocazionali colindă pe deasupra câmpiilor, de un alb strălucitor pe cerul purpuriu. Nu aduc ploaie; nu fac altceva decât umbră. Terasamentul şi liniile sclipitoare se întind drept, în urma trenului, cât vezi cu ochii; drept, înaintea trenului, tot cât vezi cu ochii.

— Nu se poate face nimic în sud-vest, spuse mecanicul, decât să treci mai departe.

Însoţitorul său nu răspunse; adormise. Capul îi tremura de vibraţiile motorului. Mâinile, muncite şi muşcate de ger îi atârnau pe lângă corp. Chipul, relaxat, era ridat şi trist. Luase trenul de la Copper Mountain şi pentru că nu mai erau alţi pasageri, mecanicul îl invitase în cabină pentru a nu fi singur. Omul adormise imediat. Mecanicul îl privea, din când în când, dezamăgit,dar cu simpatie. În ultimii ani văzuse atâţia oameni epuizaţi încât i se părea o stare normală. Târziu, către seară, omul se trezi.

— Întotdeauna faci cursa asta singur? întrebă el după ce privi, un timp, deşertul din jur.

— În ultimii trei, patru ani.

— Te-ai defectat vreodată pe aici?

— De vreo două ori. Am destule provizii şi apă în fişet. Ţi-e cumva foame?

— Încă nu.

— Într-o zi două trimit vagonul de depanare de la Lonesome.

— Asta e noua aşezare?

— Da. Sunt o mie şapte sute de kilometri de la Minele Sedep la Lonesome. Cea mai mare distanţă dintre două oraşe de pe Anarres. O fac de unsprezece ani.

— Nu te-ai plictisit?

— Nu. Îmi place să fac treaba de unul singur.

Pasagerul dădu din cap afirmativ.

— Şi e permanentă. Îmi plac treburile de rutină. Poţi să gândeşti. Cincisprezece zile în cursă, cincisprezece cu partenera la New Hope. An de an; secetă, foamete, orice ar fi. Nimic nu se schimbă; aici e întotdeauna secetă. Îmi place drumul. Vrei să scoţi apa? Răcitorul e în spate, sub fişet.

Traseră, fiecare, câte o lungă înghiţitură din sticlă. Apa avea un gust de stătut, sălciu, dar era rece.

— A, ce bună e! spuse pasagerul, recunoscător, după care puse sticla de unde o luase, reveni la locul său din faţa cabinei şi se întinse, proptindu-şi mâinile pe tavan. Deci, ai o parteneră, constată el.

Era o anume simplitate în felul în care rostise cuvintele, care îi plăcu mecanicului.

— De optsprezece ani, răspunse el.

— Eşti doar la început.

— La naiba, sunt de acord cu tine. Asta e, şi mulţi nici nu-şi dau seama. După cum văd eu, dacă te împerechezi destul în tinereţe, arunci te alegi cu ceva din toată treaba asta şi îţi şi dai seama că peste tot e cam aceeaşi nenorocită de chestie. Bună, ce-i drept! Totuşi, ce diferă nu e împerecherea, ci persoana cealaltă. Iar optsprezece ani nu e decât un început, ai dreptate, atunci când te gândeşti la deosebirea asta. Cel puţin, dacă încerci să te gândeşti la o femeie. O femeie nu se dă de gol că e atât de încurcată de un bărbat, dar poate că se mai şi înşeală… Oricum, în asta constă plăcerea. Încurcăturile, păcălelile şi toate celelalte. Varietatea. Nu găseşti varietate doar dacă te mişti de colo până colo. În tinereţe am colindat peste tot, pe Anarres. Am condus şi am încărcat produse în fiecare Diviziune. Trebuie ca am cunoscut vreo sută de fete, în diferite oraşe. Devenea plictisitor. Am revenit aici şi fac cursa asta la fiecare trei decade, an de an, prin acelaşi deşert, unde nu poţi deosebi o dună de nisip de alta şi e la fel pe o distanţă de trei mii de kilometri, oriunde te-ai uita, şi mă întorc acasă la aceeaşi parteneră — şi nici măcar o singură dată nu m-am simţit plictisit. Nu colindând dintr-un loc în altul îţi păstrezi energia. Totul e să îţi atragi timpul de partea ta. Să lucrezi cu timpul, nu împotriva sa.

— Asta e, spuse pasagerul.

— Unde ţi-e partenera?

— În nord-est. De patru ani.

— E prea mult. Ar fi trebuit să fiţi repartizaţi împreună.

— Nu şi unde eram eu.

— Adică, unde?

— Elbow, iar apoi Grand Valley.

— Am auzit de Grand Valley.