Pe când termina discursul, larma sacadată a elicopterelor poliţiei care se apropiau începu să-i acopere cuvintele. Shevek se trase înapoi din faţa microfonului şi privi în sus cu ochii întredeschişi, orbit de strălucirea soarelui. Iar când o mare parte din cei prezenţi făcură acelaşi lucru, mişcarea capetelor şi mâinilor acestora se simţi ca trecerea vântului peste un lan de grâu, bătut de soare. Zgomotul produs de rotoarele maşinilor în imensa cutie de piatră a Pieţii Capitoliului era de nesuportat, cloncănind şi pălăvrăgind ca vocea unui monstruos robot, acoperind răpăitul mitralierelor care trăgeau din elicoptere. Chiar şi atunci când zgomotul mulţimii se înteţi într-un tumult, pălăvrăgeala elicopterelor tot se mai auzea, strigătul absurd al armelor, cuvântul lipsit de înţeles.

Tirul din elicoptere se concentră asupra acelora care stăteau pe treptele Directoratului, sau cel mai aproape de acestea. Portalul cu coloane al clădirii oferi refugiu imediat celor de pe trepte, iar în câteva clipe era plin până la refuz. Zgomotul mulţimii, când oamenii se împingeau cuprinşi de panică în direcţia celor opt străzi care dădeau afară din piaţă, se transformă într-un vaiet, ca al unui vânt puternic. Elicopterele erau aproape deasupra capului, dar nu se putea spune dacă încetaseră focul, sau dacă încă mai trăgeau; morţii şi răniţii din mulţime erau ţinuţi prea strâns pentru a cădea.

Uşile îmbrăcate în bronz ale Directoratului cedară cu un pocnet pe care nu-l auzi nimeni. Oamenii se călcau în picioare şi se împingeau către ele pentru a ajunge la adăpost, pentru a scăpa de ploaia de metal. Se împingeau cu sutele în sălile înalte din marmură, unii pitindu-se pentru a se ascunde în primul refugiu pe care-l zăreau, alţii continuând să împingă pentru a-şi croi drum prin clădire, către ieşirea din spate, alţii rămânând să distrugă tot ce se putea până la venirea soldaţilor. Iar când aceştia îşi făcură apariţia, mărşăluind în tunicile lor negre, impecabile, urcând scările printre bărbaţi şi femei morţi sau muribunzi, pe zidul înalt, cenuşiu, lustruit al marelui foaier, găsiră un singur cuvânt scris la nivelul privirii unui om, cu dungi late de sânge: JOS.

Traseră în cadavrul cel mai apropiat de cuvânt, iar mai târziu, când Directoratul era din nou redat ordinii, îndepărtară cuvântul cu apă, săpun şi cârpe, dar acesta rămase. Fusese rostit. Avea un înţeles.

Shevek îşi dădu seama că e imposibil să meargă mai departe fără însoţitorul său, care slăbea văzând cu ochii şi începea să se împleticească. Nu avea unde merge, doar să plece din Piaţa Capitoliului. Nici nu avea unde se opri. Mulţimea se strânsese de două ori în Bulevardul Mesee, încercând să facă faţă poliţiei, dar vehiculele blindate ale armatei au venit în urma poliţiei şi i-au împins pe manifestanţi înainte, către Vechiul Oraş. Tunicile negre nu trăseseră în nici una din ocazii, deşi din direcţia altor străzi se auzeau focuri de armă. Gălăgioasele elicoptere dădeau ocol pe deasupra străzilor; nimeni, aflat sub raza lor de acţiune, nu putea scăpa.

Însoţitorul său respira întretăiat, sorbind lacom aerul în timp ce se deplasau. Shevek aproape că îl cărase cale de câteva blocuri iar acum se aflau departe, în urma grosului mulţimii. Nu avea nici un rost să încerce să ţină pasul cu ei.

— Aici, aşează-te aici, îi spuse el omului şi îl ajută să se aşeze pe treapta de sus a unei intrări în subsolul a ceea ce părea un fel de depozit, peste drum de ferestrele oblonite pe care fusese scris cu litere imense cuvântul GREVĂ. Coborî până la intrarea în subsol; uşa era încuiată. Toate uşile erau încuiate. Proprietatea era privată. Shevek luă o bucată de piatră de pavaj care căzuse de la un colţ al scării şi sparse lacătul şi balamaua de la uşă, fără a acţiona nici pe ascuns şi nici vindicativ ci cu siguranţa celui care îşi descuie propria uşă de la intrare. Aruncă o privire înăuntru. Subsolul era plin de lăzi; nu se vedea ţipenie

de om. Îl ajută pe celălalt să coboare treptele, închise uşile în urma. lor şi spuse:

— Stai aici. Întinde-te, dacă vrei. Eu mă duc după apă.

Subsolul, evident un depozit de substanţe chimice, dispunea de o serie de chiuvete precum şi de un sistem de furtune pentru stingerea incendiilor. Până să se întoarcă Shevek, omul leşinase. Profită de ocazie pentru a-i spăla mâna cu câţiva stropi de apă de la un furtun şi să se uite la rană. Era mai grav decât îşi închipuise el. Se părea că mai mult de două gloanţe o loviseră, smulgându-i două degete şi sfărâmându-i palma şi încheietura. Fragmente de oase sparte ieşeau la suprafaţă ca nişte scobitori. Când elicopterele începuseră să tragă, omul se afla lângă Shevek şi Maedda, iar când fusese lovit se rezemase de Shevek, ţinându-se de el ca să nu cadă. Nu îi cunoştea numele; după banderola albă, era socialist. Părea de vârsta lui Shevek, patruzeci sau ceva mai mult.

La fabricile din sud-vest Shevek văzuse oameni răniţi în accidente mult mai grave decât acesta şi ajunsese la concluzia că oamenii pot îndura şi supravieţui incredibil de mult atunci când e vorba de răni serioase şi durere. Dar acolo fuseseră îngrijiţi. Existase un chirurg care să amputeze, plasmă pentru a completa sângele pierdut, un pat în care să se întindă.

Se aşeză pe pardoseală, lângă om, care acum zăcea aproape semiconştient într-o stare de şoc şi privi în jur la stivele de lăzi, la aleile lungi şi întunecate dintre ele, licărirea albicioasă a luminii de afară intrând prin deschiderile zăbrelite de pe peretele frontal, dungile albe de salpetru de pe tavan, urmele bocancilor muncitorilor şi dârele lăsate de roţile cărucioarelor pe podeaua prăfuită, din beton. Într-o clipă, sute de mii de oameni cântând sub cerul liber, în clipa următoare, doi bărbaţi ascunşi într-un subsol.

— Sunteţi vrednici de milă, îi spuse Shevek, în pravică. Nu puteţi menţine uşile deschise. Nu veţi fi niciodată liberi.

Puse, uşor, mâna pe fruntea omului; era rece şi asudată. Îi slăbi, puţin, pansamentul, apoi se ridică, traversă subsolul întunecos până la uşă şi ieşi în stradă. Detaşamentul de blindate trecuse. Treceau foarte puţini răzleţi, participanţi la demonstraţie, grăbiţi, cu capetele plecate, în teritoriul duşman. Shevek încercă să oprească doi dintre ei. În sfârşit, cel de-al treilea se opri.

— Am nevoie de un doctor, e cineva rănit. Poţi trimite un medic aici?

— Mai bine scoate-l de acolo.

— Ajută-mă să-l duc.

— Vor trece pe aici, strigă omul peste umăr, continuându-şi drumul. Mai bine-ai pleca şi tu.

Nu mai apăru nimeni şi până la urmă Shevek zări un rând de uniforme cenuşii mai jos, în stradă. Coborî în subsol, închise uşa şi se întoarse lângă rănit, aşezându-se pe podeaua prăfuită.

— La dracu! exclamă el, iar după un timp scoase carneţelul din buzunarul cămăşii şi începu să-l studieze.

După-amiază, când privi cu grijă afară, văzu o maşină blindată staţionată pe partea cealaltă a străzii şi încă două blocând strada la intersecţie. Asta explica strigătele pe care le auzise; trebuie să fie militari dându-şi ordine unul altuia.

Atro îi explicase cândva cum e organizată treaba asta, cum sergenţii dau ordine soldaţilor, cum locotenenţii pot da ordine sergenţilor şi soldaţilor, cum căpitanii… şi tot aşa, mereu, până la generali care puteau da ordine tuturor şi nu erau nevoiţi să primească ordine de la nimeni, cu excepţia comandantului suprem. Shevek ascultase cu un dezgust plin de neîncredere.

— Iar tu numeşti asta organizare? întrebase el. O numeşti chiar disciplină? Dar nu e nici una nici alta. E un mecanism coercitiv de o extraordinară ineficienţă — un fel de locomotivă cu aburi din mileniul al şaptelea! Cu o asemenea structură fragilă, ce s-ar putea face din tot ce merită făcut?

Asta îi oferise lui Atro şansa de a susţine valoarea armatei ca promovatoarea curajului şi bărbăţiei şi eliminatoarea celor nepotriviţi, dar simpla linie a argumentaţiei îl forţase să afirme eficienţa luptătorilor de gherilă, organizaţi de jos în sus, autodisciplinaţi.