— Nu fii proprietarian! murmură Takver.

— Sufletul meu drag, nu plânge.

— Eu nu plâng. Tu plângi. Sunt lacrimile tale.

— Mi-e frig. Lumina lunii este rece.

— Întinde-te.

Un tremur mare îi cuprinse trupul când ea îl luă în braţe.

— Mi-e teamă, Takver, şopti el.

— Taci, frate, suflet drag.

În noaptea aceea dormiră unul în braţele celuilalt. În noaptea aceea şi multe alte nopţi.

Shevek găsi o scrisoare într-unul din buzunarele hainei îmblănite pe care o comandase pentru iarnă la magazinul din strada aceea de coşmar. Habar n-avea cum ajunsese scrisoarea acolo. Cu siguranţă că nu fusese în corespondenţa care i se aducea de trei ori pe zi şi care consta în întregime din manuscrise si articole de la fizicieni de pe tot cuprinsul planetei, invitaţii ia. recepţii şi mesaje neprefăcute de la copii. Aceasta era un petec de hârtie subţire, împăturită şi lipită fără plic, nu avea nici un timbru sau ştampilă de la nici una din cele trei companii poştale în concurenţă.

O deschise, oarecum neliniştit şi citi: "Dacă eşti Anarhist, de ce colaborezi cu sistemul de putere care trădează Lumea ta şi Speranţa Odoniană? Chiar te afli aici pentru a ne aduce acea Speranţă? Suferind de nedreptate si oprimare, privim către Lumea Soră în noaptea întunecată. Vino alături de noi, fraţii tăi!" Nu era nici o semnătură, nici o adresă.

Scrisoarea îl tulbură pe Shevek atât moral cât şi intelectual; se simţea zguduit, dar nu din cauza surprizei, ci dintr-un fel de panică. Ştia că ei există, dar unde? Nu întâlnise pe nici unul dintre ei, nici nu văzuse vreunul, nu cunoscuse încă un om sărac. Îngăduise construirea unui zid în jurul lui şi nu băgase de seamă. Acceptase adăpost, la fel ca un proprietarian. Fusese cooptat, exact aşa cum spusese Chifoilisk.

Dar nu ştia cum să doboare zidul. Iar dacă reuşea, unde s-ar fi putut duce? Panica îl cuprinse şi mai mult. Către cine s-ar putea îndrepta? Era înconjurat din toate părţile de zâmbetele celor bogaţi.

— Aş vrea să stau de vorbă cu tine, Efor.

— Da, domnu'. Scuzaţi, domnu'. Eu fac loc. Pun astea aici.

Servitorul manevra cu îndemânare tava grea, ridica într-o clipită capacele vaselor, turna ciocolata amară în aşa fel încât se ridica până la marginea ceştii fără să se verse nici un strop. Evident, îi plăcea ritualul de la micul dejun şi faptul că Shevek îl accepta, fiind la fel de limpede că nu doreşte nici o întrerupere neprevăzută a acestuia. De cele mai multe ori vorbea într-o iotică inteligibilă dar acum, de îndată ce Shevek spusese că vrea să discute cu el, Efor trecuse la acel staccato al dialectului orăşenesc. Shevek învăţase puţin să-l înţeleagă; modificarea valorii sunetelor era consistentă, odată ce te obişnuiai, dar apocopele îl lăsau nedumerit. Jumătate din cuvinte rămâneau nerostite. Era ca un cod, îşi spunea Shevek, de parcă aceşti "Nioti" — cum se numeau ei înşişi — nu doreau să fie înţeleşi de străini.

Servitorul rămase în picioare, aşteptând să-i facă plăcere lui Shevek. Ştia — învăţase idiosincraziile acestuia încă din prima săptămână — că Shevek nu vrea ca el să-i ţină scaunul, sau să-l servească în timp ce mănâncă. Postura lui dreaptă, atentă era îndeajuns pentru a îndepărta orice speranţă de familiaritate.

— Nu vrei să stai jos, Efor?

— Dacă aşa doriţi, domnu', răspunse omul mutând un fotoliu cu aproape doi centimetri dar fără a lua loc.

— Iată despre ce vreau să vorbim. Ştii că nu-mi place să-ţi dau dispoziţii.

— Încerc să fac treaba cum vrea domnu', fără ordine.

— Aşa este. Nu mă refer la asta. Ştii, în ţara mea nimeni nu porunceşte.

— Aşa se aude, domnu'.

— Ei bine, vreau să te ştiu ca pe egalul meu, ca pe fratele meu. Eşti singurul om pe care-l cunosc aici şi care nu e bogat — nu e unul dintre proprietari. Aş vrea foarte mult să stau de vorbă cu tine, să-ţi cunosc viaţa…

Se opri cuprins de disperare, observând dispreţul de pe faţa brăzdată a lui Efor. Făcuse toate greşelile posibile. Efor îl lua drept un prost înfumurat, indiscret. Îşi lăsă mâinile pe masă într-un gest de deznădejde şi continuă:

— O, la dracu! Scuză-mă, Efor! Nu pot să spun ce am în minte. Te rog să uiţi.

— Cum doriţi, domnu'! spuse Efor şi se retrase.

Acesta a fost sfârşitul. "Clasele neavute" rămaseră la fel de departe de el ca şi atunci când citise despre ele la cursul de istorie de la Institutul din nord-vest.

Până una alta, promisese să petreacă o săptămână cu familia lui Oiie, între trimestrul de toamnă şi cel de primăvară.

Oiie îl invitase la masa de seară de mai multe ori de la prima sa vizită, întotdeauna destul de crispat, de parcă avea de îndeplinit o sarcină de ospitalitate, ori poate un ordin guvernamental. Cu toate acestea, în propria sa casă, deşi niciodată complet descoperit în privinţa lui Shevek, era cu adevărat prietenos. Până la a doua vizită cei doi fii ai săi hotărâseră că Shevek e un vechi prieten, iar încrederea lor în reacţia lui Shevek l-a surprins în mod evident pe tatăl lor. Îi producea o stare de nelinişte cu care nu era întru totul de acord, dar nici nu putea spune că e complet nejustificată. Shevek se purta cu ei ca un vechi prieten ca un frate mai mare. Îl admirau, iar copilul cel mic, Ini, ajunsese să ţină la el deosebit de mult. Shevek era amabil, serios, onest şi spunea poveşti foarte interesante despre Lună. Dar era ceva mai mult decât asta. Pentru copil el reprezenta ceva ce Ini nu putea descrie. Chiar şi mai târziu, în viaţă, care avea să fie într-un mod profund şi obscur influenţată de această fascinaţie din copilărie, nu a găsit cuvinte pentru a o descrie, numai cuvinte care conţineau un ecou al acesteia: cuvântul voiajor şi cuvântul exil.

În săptămâna aceea a căzut singura ninsoare serioasă a iernii. Shevek nu mai văzuse o zăpadă mai mare de doi-trei centimetri. Extravaganţa, simpla cantitate a ninsorii îi dădeau o stare de bună dispoziţie. Se delecta cu excesul acesteia. Era prea albă, prea rece, prea tăcută şi indiferentă pentru a putea fi numită excrementală de cel mai sincer dintre odonieni; a o privi ca pe altceva decât ca pe o inocentă măreţie ar dovedi micimea sufletului. Deîndată ce s-a limpezit cerul, Shevek se scufundă în zăpadă împreună cu băieţii care o apreciau la fel ca şi el. Alergau de jur împrejur în marea grădină din spatele casei lui Oiie, aruncau cu bulgări de zăpadă, construiau tuneluri, castele şi fortăreţe de zăpadă.

Sewa Oiie stătea la fereastră împreună cu cumnata ei, Vea, privind joaca copiilor, a bărbatului şi a micuţei vidre. Vidra îşi făcuse pârtie pe unul din zidurile castelului de zăpadă şi cobora ca pe tobogan, pe burtă, luând-o mereu de la capăt. Obrajii băieţilor ardeau ca focul. Bărbatul, cu părul lung, sârmos, de culoarea cenuşii, strâns la spate cu o sfoară şi urechile roşii de ger, executa cu multă energie operaţiuni de străpungere a troienelor.

— Nu aici! Sapă acolo! Unde e lopata? Mi-a intrat gheaţă în buzunar! se auzeau fără încetare vocile ascuţite ale băieţilor.

— Iată-l şi pe străinul nostru, spuse Sewa, zâmbind.

— Cel mai mare fizician în viaţă, spuse şi cumnata. Ce amuzant!

Când intră, pufăind şi scuturându-se de zăpadă şi emanând vigoarea proaspătă, rece şi bunăstarea pe care nu o au decât oamenii care au petrecut o vreme afară, în zăpadă, Sewa îl prezentă cumnatei sale. Shevek întinse mâna lui mare, solidă şi rece, privind-o pe Vea cu ochi prietenoşi.

— Eşti chiar sora lui Demaere? întrebă el. Da, semeni cu el, conchise el, iar observaţia care, venită din partea oricui, ar fi surprins-o pe Vea ca insipidă, îi făcu o plăcere imensă.

"E bărbat, continuă ea să-şi spună toată după-amiaza. Un adevărat bărbat. Ce e atât de deosebit la el?"

O chema Vea Doem Oiie, în modul ioti; soţul ei, Doem, era şeful unui mare combinat industrial şi călătorea foarte mult, petrecând o jumătate din fiecare an în străinătate în calitate de reprezentant de afaceri al guvernului. Toate acestea i-au fost explicate lui Shevek, în timp ce el o cerceta din priviri. În cazul ei, delicateţea lui Demaere Oiie, tenul palid şi ochii negri, ovali ai acestuia fuseseră transmise în frumuseţe. Sânii ei, umerii şi braţele erau rotunde, moi şi foarte albe. La cină, Shevek se aşeză alături de ea. Nu-şi putea lua ochii de la sânii ei dezgoliţi, împinşi în sus de corsetul apretat. Ideea de a merge astfel, pe jumătate dezbrăcată, în vremea aceea geroasă era extravagantă, la fel de extravagantă ca şi zăpada, iar sânii mici erau de un alb la fel de inocent ca şi zăpada. Linia curbă a gâtului ei se continua firesc în curbura capului mândru, ras complet, delicat. "E destul de atrăgătoare", îşi spunea Shevek. "E aidoma paturilor de pe aici: moale. Totuşi, cam afectată. De ce pronunţă cuvintele atât de afectat?" Se agăţă de glasul ei cam subţire şi de purtarea ei afectată ca de o plută pe o apă adâncă, fără a-şi da seama, fără a înţelege nici o clipă că se îneacă. Se va întoarce la Nio Esseia cu trenul de după cină, nu venise acolo decât pentru a-şi petrece ziua şi nu o va mai vedea niciodată. Oiie era răcit, Sewa era ocupată cu copiii.