Mecanicul îl privea acum pe pasager cu respectul datorat unui supravieţuitor. Văzu tenta uscată a pielii bronzate a omului, un fel de îmbătrânire până la os pe care o mai observase şi la alţii care trecuseră prin anii de foamete din Pulbere.

— N-ar fi trebuit să ţinem fabricile acelea în funcţiune, continuă el.

— — Aveam nevoie de fosfaţi.

— Dar se spune că atunci când trenul de provizii a fost oprit la Portal, au ţinut fabricile în funcţiune iar oamenii au murit de foame la lucru. Doar s-au dat la o parte din drum, s-au întins pe jos şi au murit. Chiar aşa a fost?

Omul dădu din cap. Nu scoase o vorbă. Pentru moment, mecanicul nu mai insistă, dar după o vreme spuse:

— M-am întrebat ce aş face dacă trenul meu ar fi vreodată jefuit!

— Nu s-a întâmplat niciodată?

— Nu. Ştii, nu transport niciodată alimente. Cel mult un vagon, pentru Upper Sedep. Ăsta e un transport de minereuri. Dar dacă aş avea un transport de provizii şi m-ar opri, ce aş face? Să dau peste ei şi să duc mâncarea acolo unde trebuie să ajungă? Dar, pe dracu, asta înseamnă să dau peste copii şi bătrâni! E adevărat că fac ceva rău, dar trebuie să-i ucizi pentru asta? Nu ştiu!

Şinele drepte, sclipitoare fugeau pe sub roţi. Spre apus, norii formau uriaşe miraje tremurătoare deasupra câmpiei, umbrele viselor unor lacuri secate în urmă cu zece mii de ani.

— Un sindicalist, un tip pe care-l ştiu de ani de zile, chiar aşa a făcut, la nord de aici, în '66. Au încercat să pună mâna pe un vagon de cereale din trenul său. A dat trenul înapoi, a omorât câţiva dintre ei înainte de a elibera linia. Erau ca viermii pe un peşte putred, atât erau de mulţi, zicea el. Opt sute de oameni aşteaptă trenul ăsta, îmi spunea el, câţi vor muri dacă nu ajunge la ei? Mai mult de doi, mult mai mulţi. Aşa ca se pare că a avut dreptate. Dar, la naiba! Nu pot să adun cifrele în felul ăsta. Nu ştiu dacă e drept să socoteşti oamenii aşa cum socoteşti cifrele. În cazul acesta, ce faci? Pe care-i omori mai întâi?

— În al doilea an al meu la Elbow, eram pontator. Sindicatul uzinei reducea raţiile. Oamenii care lucrau şase ore în uzină primeau raţii complete — strictul necesar pentru felul acesta de muncă. Oamenii cu jumătate de normă primeau trei sferturi de raţie. Dacă erau bolnavi, sau prea slăbiţi ca să muncească, primeau doar jumătate. Cu jumătate de raţii nu te mai poţi face bine. Nu mai poţi reveni la lucru. S-ar putea să rămâi în viaţă. Eu trebuia să trec oamenii la jumătate de raţii, pe aceia care erau deja bolnavi. Eu munceam normă întreagă, uneori opt, zece ore, aşa că beneficiam de raţie întreagă; o câştigam. O câştigam întocmind liste cu aceia care urmau să flămânzească. Aşa cum ai spus, trebuia să număr oameni, mai spuse el, ochii săi limpezi privind înainte, în lumina uscată.

— Ai renunţat?

— Da, am renunţat. Am plecat la Grand Valley. Dar altcineva a preluat listele de la oţelăriile din Elbow. Întotdeauna există câte cineva dornic să facă liste.

— Asta nu e bine, spuse mecanicul, încruntându-se de strălucirea prea puternică. Nu e deloc bine. Ar fi trebuit să închidă oţelăriile. Nu-i poţi pretinde unui om aşa ceva. Nu suntem, oare, odonieni? Bine, un om îşi poate pierde cumpătul. Asta s-a întâmplat şi cu oamenii care au jefuit trenurile. Erau flămânzi, puştii erau flămânzi, le fusese prea mult foame, iată cum trece mâncarea şi nu e pentru tine, îţi pierzi cumpătul şi te duci s-o iei. La fel şi cu amicul meu, oamenii ăştia îi decuplau trenul pe care îl avea în grijă, şi-a pierdut calmul şi a dat înapoi. Nu i-a numărat. Oricum, nu arunci! Poate că mai târziu. Pentru că i-a venit rău când a văzut ce făcuse. Dar ce te-au pus pe tine să faci? Să spui că acesta trăieşte iar acela moare. Asta nu e o treabă pe care nimeni nu are dreptul s-o facă, ori să-i ceară altcuiva s-o facă.

— Au fost timpuri grele, frate! spuse pasagerul cu blândeţe, privind câmpia sclipitoare unde umbrele apei tremurau şi se deplasau odată cu vântul.

Greoi, masiv, vechiul dirijabil de marfă traversă munţii şi ancoră la aeroportul de pe Kidney Mountain. Doar trei pasageri coborâră acolo. Chiar în clipa în care ultimul dintre ei atinse pământul, acelaşi pământ se înălţă, izbindu-l.

— Cutremur, remarcă acesta, un localnic, revenind acasă. Într-o bună zi o să coborâm aici şi n-o să mai găsim nici un munte.

Doi dintre pasageri preferară să aştepte încărcarea camioanelor, pentru a pleca cu ele. Shevek preferă să meargă pe jos, localnicul spunând că Chakar se află doar la şase kilometri mai la vale.

Drumul continua printr-o serie de curbe largi cu o scurtă ridicătură la capătul fiecăreia. Pantele ascendente din stânga drumului şi cele descendente de pe dreapta erau acoperite de lăstari de holum. Arbori înalţi de holum, distanţaţi egal de parcă ar fi fost plantaţi, urmăreau vine de apă freatică de-a lungul versanţilor. Pe coama unei înălţimi Shevek zări aurul curat al apusului deasupra dealurilor întunecate, numeroase. Nu era alt semn de umanitate cu excepţia drumului însuşi, care se pierdea în umbră. Când începu să coboare, aerul din jurul său parcă mormăi ceva, iar el avu o senzaţie ciudată: nu o smucitură, nu un tremurat, ci o dislocare, convingerea că lucrurile nu stau tocmai cum trebuie. Termină pasul pe care îl începuse, iar pământul era tot acolo, gata să-i întâlnească piciorul. Merse mai departe; drumul rămase, mai departe, întins înaintea lui. Trecuse prin pericol, dar niciodată, în nici unul din pericolele prin care trecuse, nu se simţise atât de aproape de moarte. Moartea se afla in interiorul lui, sub tălpile lui. Pământul însuşi era incert, nesigur. Ceea ce durează, certitudinea, este o promisiune a minţii omeneşti. Shevek ascultă cu atenţie. Îndepărtat, un torent de munte se prăvălea, bubuind, undeva, în profunzimea umbrelor.

Ajunse la Chakar târziu, către seară. Dincolo de piscurile negre cerul era violet închis. Pe străzi, lămpile ardeau cu o lumină puternică, singuratice. În lumina artificială faţadele caselor păreau abia schiţate, deşertul întunecat în spatele lor. Erau multe loturi libere, multe case izolate; un oraş vechi, un oraş de frontieră, izolat, împrăştiat. O femeie, în trecere, îl îndrumă pe Shevek spre Domiciliul opt.

— Pe aici, frate, dincolo de spital, la capătul străzii.

Strada continua în beznă şi se termina la uşa unei clădiri joase. Shevek intră şi se află în foaierul unui domiciliu de ţară care îl transportă înapoi, în copilărie, în acele locuri din Liberty, Drum Mountain, Wide Plains, unde locuise împreună cu tatăl său: lumina difuză, covorul peticit; o foaie descriind un grup local de pregătirea maşiniştilor, un anunţ pentru o întrunire sindicală şi un fluturaş anunţând un spectacol cu o piesă de teatru, de acum trei săptămâni, toate prinse în pioneze pe tabla de afişaj; o pictură înrămată, a unui amator, reprezentând-o pe Odo în închisoare, agăţată deasupra canapelei din camera comună; un armoniu artizanal; o listă a rezidenţilor şi un anunţ cu orele de apă caldă la baia orăşenească, afişat lângă uşă.

Sherut. Takver. No. 3.

Bătu, urmărind reflectarea luminii de pe hol pe suprafaţa neagră a uşii care nu era fixată chiar atât de bine în tocul ei. O femeie îi spuse să intre, iar el deschise uşa.

Lumina mai puternică din cameră era undeva în spatele ei. O clipă nu văzu chiar bine pentru a-şi da seama dacă e Takver. Ea se ridică, privindu-l drept în faţă. Întinse braţele de parcă ar fi dorit să-l împingă afară ori să-l cuprindă, un gest nesigur, neterminat. El îi prinse mâna iar în clipa următoare se cuprinseră unul pe altul, se apropiară şi rămaseră aşa, îmbrăţişaţi pe pământul nesigur.

— Intră, spuse Takver, haide, intră.

Shevek deschise ochii. Mai departe, în camera care încă i se părea foarte luminoasă, zări chipul serios, atent al unui copil.

— Sadik, acesta e Shevek.

Copilul se apropie de Takver, o cuprinse de picior şi izbucni în plâns.