— Puteţi avea încredere în mine, spuse omul în stilul său supus, crispat, repezit.

Efor îi aduse lui Shevek un pahar cu apă şi ieşi din cameră iar încuietoarea uşii exterioare se auzi ţăcănind în urma lui. În următoarele două zile îl îngriji pe Shevek cu un tact care avea puţin de-a face cu pregătirea lui ca servitor.

— Ar fi trebuit să fii doctor, Efor, îi spuse Shevek, atunci când slăbiciunea lui devenise o simplă moleşeală trupească, de loc neplăcută.

— Aşa zice şi bătrâna mea, domnule. Nu lasă pe nimeni să o îngrijească, în afară de mine, când nu e în apele ei. Zice ea, "Tu ai mână bună." Cred că aşa e.

— Ai lucrat vreodată cu bolnavii?

— Nu, domnule. Nu vreau să mă încurc eu cu spitalele. Nenorocită zi va fi aceea când voi ajunge să mor într-una din împuţiciunile alea.

— Spitalele? Ce e rău cu ele?

— Nimic, domnule. Nu cele unde aţi fi fost dus dacă v-ar fi fost mai rău, răspunse Efor, cu blândeţe.

— Atunci, la care te referi?

— La ale noastre. Împuţite. Ca dosul unui gunoier, spuse Efor, fără violenţă, descriptiv. Vechi. Copilul mi-a murit într-unul. Sunt găuri în pardoseală, găuri mari, de se văd grinzile, inţelegeţi? Zic eu, "Cum se face?" Vedeţi, şobolanii ies din găuri, drept în paruri. Zic ei, "Casă veche, e spital de şase sute de ani." Stabilimentul Armoniei Divine pentru săraci, aşa-i zice. O mizerie, asta e.

— Copilul tău a murit în spital?

— Da, domnule, fiica mea, Laia.

— De ce-a murit?

— O valvă la inimă. Aşa zic ei. N-a crescut prea mult. La doi ani a murit.

— Mai ai şi alţi copii?

— Nu în viaţă. S-au născut trei. Greu pentru a bătrână. Dar acum, zice: "Bine, nu trebuie să-ţi pară rău de ei, la urma urmei!" Mai doriţi ceva, domnule?

— Da. Vorbeşte mai departe, răspunse, nerăbdător Shevek, pe care trecerea bruscă la sintaxa clasei de sus îl surprinse neplăcut.

Deoarece vorbise spontan, sau poate pentru că nu se simţea bine şi încă mai trebuia să i se facă pe plac, de data aceasta Efor nu se formaliză.

— Cândva mă gândeam să mă fac medic în armată. Dar mai întâi au pus ei mâna pe mine. Instrucţie. Zic ei, "Ordonanţă, tu să fii ordonanţă." Aşa şi fac. Pregătire bună, de ordonanţă. Ies din armată drept în serviciul domnilor.

— Ai fi putut fi pregătit ca medic, în armată?

Conversaţia continua. Lui Shevek îi venea greu să urmărească, atât limba cât şi conţinutul. I se relatau lucruri despre care nu avea nici cea mai mică idee. Niciodată nu văzuse un şobolan, ori o cazarmă militară, sau un ospiciu de nebuni, un azil pentru săraci, o casă de amanet, o execuţie, sau un hoţ, sau o casă cu chirie, ori un încasator, ori un om care să vrea să muncească şi să nu găsească de lucru, ori un copil mort într-un şanţ. Toate acestea apăreau în amintirile lui Efor ca locuri comune, ori ca orori obişnuite. Shevek trebuia să-şi folosească imaginaţia şi să invoce orice fărâmă de cunoştinţe pe care le avea despre Urras pentru a le înţelege. Cu toate acestea, i se păreau familiare, aşa cum nu i se mai păruse nimic din cele văzute pe aici şi, într-adevăr, înţelegea.

Acesta e Urrasul despre care învăţase la şcoală, pe Anarres. Aceasta e lumea din care fugiseră strămoşii săi, preferând foamea şi deşertul şi exilul nesfârşit. Aceasta e lumea care formase opiniile lui Odo şi care o întemniţase de opt ori pentru că le rostise cu glas tare. Aceasta e suferinţa umană în care sunt înrădăcinate idealurile societăţii sale, terenul din care au izvorât.

Nu e "adevăratul Urras." Demnitatea şi frumuseţea camerei în care se aflau el şi Efor erau la fel de reale ca şi sărăcia de unde provenea Efor. Pentru el, treaba unui om care gândeşte nu este să nege o realitate pe seama alteia, ci să includă şi să conecteze. Nu era o treabă uşoară.

— Arătaţi din nou obosit, domnule, spuse Efor. Mai bine v-aţi odihni.

— Nu, nu sunt obosit.

Efor îl observă un moment. Când funcţiona ca servitor, chipul său brăzdat, proaspăt ras era destul de inexpresiv; în ultima oră Shevek îl văzuse trecând prin extraordinare schimbări de asprime, umor, cinism şi durere. În acel moment însă, expresia sa era prietenoasă, deşi detaşată.

— Diferit de toate astea, acolo, de unde veniţi, spuse Efor.

— Foarte diferit.

— Nimeni nu rămâne vreodată fără de lucru, acolo, adăugă el, cu o uşoară notă de ironie, întrebător.

— Nu.

— Nimeni nu e flămând?

— Nimeni nu rămâne flămând când altul mănâncă.

— A!

— Dar şi nouă ne-a fost foame. Am flămânzit. Ştii, a fost o foamete, acum opt ani. Am cunoscut o femeie care şi-a ucis copilul, pentru că nu avea lapte şi nu mai era nimic altceva, nu mai avea ce să-i dea. Nu e totul numai… numai lapte şi miere pe Anarres, Efor.

— Nu mă îndoiesc, domnule, spuse Efor, cu una din curioasele lui reveniri la dicţiunea manierată, apoi continuă cu o grimasă, îndepărtându-şi buzele de pe dinţi. Oricum, acolo nu e nici unul dintre ei.

— Dintre ei?

— Ştiţi, domnule Shevek, ce aţi spus dumneavoastră, odată. Proprietarii.

În seara următoare îşi făcu apariţia Atro. Pae trebuie să fi fost de veghe, pentru că doar la câteva minute după ce Efor îl primi pe bătrân, acesta intră cu paşi mari şi întrebă cu o încântătoare simpatie despre indispoziţia lui Shevek.

— Aţi lucrat mult prea mult în aceste ultime două săptămâni, domnule, spuse Pae. Nu trebuie să vă obosiţi atât.

Pae nu se aşeză, ci plecă foarte repede, simbolul politeţii. Atro continuă să vorbească despre războiul din Benbili care devenea, după el, "o operaţiune pe scară largă."

— Dar oamenii din ţara asta sunt de acord cu războiul? întrebă Shevek, întrerupând un discurs despre strategie.

Fusese uimit de lipsa de judecată morală din ziarele de scandal cu privire la acest subiect. Renunţaseră la articolele acelea bombastice; de multe ori, formulările lor erau exact aceleaşi cu cele din buletinele informative emise de guvern.

— De acord? Doar nu-ţi închipui că o să ne culcăm pe o parte şi să-i lăsăm pe nenorociţii de thuvieni să ne calce în picioare! Este în joc statutul nostru de putere mondială!

— Dar mă refer la popor, nu la guvern. La… la oamenii care trebuie să lupte.

— Ce e cu ei? Sunt obişnuiţi cu recrutările în masă. Pentru asta şi există, dragul meu. Să lupte pentru ţara lor. Şi îngăduie-mi să-ţi spun, nu e soldat mai bun pe pământ decât recrutul iotic, odată ce a învăţat să execute ordinele. Pe timp de pace, poate da în pacifism sentimental, dar hotărârea de a lupta se află acolo, dedesubt. Soldatul de rând a fost dintotdeauna cea mai mare resursă a noastră ca naţiune. În felul acesta am ajuns liderul de azi.

— Căţărându-vă pe o movilă de copii morţi? întrebă Shevek, dar mânia, sau poate o reţinere greu de acceptat de a nu răni sentimentele bătrânului, îl făcură să vorbească în surdină, iar Atro nu-l auzi.

— Nu, continuă Atro, vei găsi sufletul poporului tare ca oţelul, atunci când ţara e ameninţată. Câţiva demagogi din Nio şi oraşele industriale fac mare zgomot între războaie, dar e grozav să vezi cum strâng rândul oamenii atunci când drapelul ţării e în pericol. Ştiu că nu-ţi vine să crezi aşa ceva. Problema cu odonianismul, dragul meu, este că, ştii tu, este feminin. Pur şi simplu, nu include partea virilă a vieţii. "Sânge şi oţel, strălucirea vieţii", cum spune poetul de demult. Nu înţelege curajul — dragostea pentru drapel.

— În parte, asta poate fi adevărat. Cel puţin noi nu avem steaguri, spuse Shevek cu blândeţe, după un minut de tăcere.

După plecarea lui Atro, Efor intră să ia tava. Shevek îl opri. Se apropie de el, spunând, "Scuză-mă, Efor", şi puse pe tavă un bileţel pe care scrisese: "Se află vreun microfon în această cameră?"

Servitorul se aplecă şi îl citi, încet, apoi îl privi pe Shevek — o privire lungă, de aproape. După aceea, ochii săi se opriră o clipă la coşul de deasupra căminului.