"Dormitor?" întrebă Shevek în aceeaşi manieră.

Efor dădu din cap, lăsă tava şi îl urmă pe Shevek în dormitor. Închise uşa în urma sa cu silenţiozitatea unui bun servitor.

— L-am descoperit în prima zi, ştergând praful, spuse el cu un zâmbet larg care îi adâncea ridurile de pe faţă în cute aspre.

— Aici nu?

— Niciodată n-am dat de el, răspunse Efor, ridicând din umeri. Putem da drumul la apa de acolo, domnule, aşa cum fac în poveştile cu spioni.

Se mutară în magnificul templu de aur şi ivoriu al closetului. Efor deschise robinetele, apoi cercetă pereţii.

— Nu, spuse el. Nu cred. Iar o cameră ascunsă aş vedea-o. Am dat odată de ele, când lucram pentru unul din Nio. După ce le-ai văzut o dată, nu-ţi mai scapă.

Shevek mai scoase o hârtie din buzunar şi i-o arătă lui Efor.

— Ştii de unde a venit asta?

Era biletul pe care îl găsise în haină, "Alătură-te nouă, fraţii tăi." După o pauză — citea încet, mişcând buzele strânse — Efor răspunse:

— Nu ştiu de unde a venit asta.

Shevek era dezamăgit. Îi trecuse prin minte că Efor însuşi se află într-o poziţie excelentă de a strecura ceva în buzunarul "stăpânului" său.

— Ştiu de la cine a venit, într-un fel.

— De la cine? Cum pot ajunge la ei?

Urmă o nouă pauză.

— Periculoasă treabă, domnule Shevek, spuse el şi se întoarse pentru a face să crească debitul de apă de la robinete.

— Nu vreau să te amestec pe tine. Doar dacă îmi poţi spune… unde să mă duc. Despre ce să întreb. Chiar şi un nume.

Încă o pauză, ceva mai lungă. Faţa lui Efor era congestionată şi dură.

— Nu ştiu…, începu el şi se opri, după care continuă brusc, pe un ton foarte jos. Uite ce e, domnule Shevek. Dumnezeu ştie că au nevoie de dumneavoastră, că avem nevoie de dumneavoastră, dar uite, nu ştiţi cum este. Cum o să vă ascundeţi? Un bărbat ca dumneavoastră? Care arată aşa cum arătaţi? E o capcană aici, dar peste tot sunt capcane. Poţi fugi dar nu te poţi ascunde. Nu ştiu ce să vă spun. Să vă dau nume, sigur. Întrebaţi-l pe oricare ioti şi vă spune unde să mergeţi. Noi aproape că neam săturat. Trebuie să mai respirăm puţin. Dar vă prinde, vă împuşcă, eu cum mă simt? Lucrez pentru dumneavoastră opt luni, ajung să ţin la dumneavoastră. Vă admir. Ei vin tot timpul la mine. Eu zic, "Nu. Lăsaţi-l în pace. Om bun şi n-are treabă cu necazurile noastre. Să se întoarcă de unde a venit, unde oamenii sunt liberi. Să plece cineva liber din afurisita asta de închisoare în care trăim!"

— Nu mă pot întoarce. Încă nu. Vreau să-i cunosc pe aceşti oameni.

Efor nu răspunse. Poate că era deprinderea vieţii sale ca servitor, ca om care se supune, să dea din cap, în cele din urmă şi să spună, şoptind:

— Tuio Maedda, de el aveţi nevoie. Pe Aleea Glumelor, din Oraşul Vechi. Băcănia.

— Pae spune că îmi este interzis să ies din campus. Mă pot opri dacă mă văd că mă urc în tren.

— Taxi, poate, spuse Efor. Eu vă chem un taxi, dumneavoastră coborâţi pe scări. Îl cunosc pe Kae Oimon de la poartă. Are bun simţ. Dar nu ştiu.

— E-n regulă. Acum e bine. Pae tocmai a trecut pe aici, m-a văzut, crede că stau în casă pentru că sunt bolnav. Cât e ceasul?

— Şapte şi jumătate.

— Dacă plec acum, am toată noaptea să aflu unde trebuie să merg. Cheamă taxiul, Efor.

— Vă fac bagajul, domnule…

— Bagaj? Pentru ce?

— Veţi avea nevoie de haine…

— Dar am hainele pe mine! Dă-i drumul!

— Doar n-o să plecaţi fără nimic, protestă Efor, pe care asta îl făcea mai îngrijorat şi mai neliniştit decât orice. Bani aveţi?

— A, da. Ar trebui să iau aşa ceva.

Shevek era deja în mişcare. Efor se scărpină m cap, arătând mohorât şi trist, dar se duse la telefonul din hol pentru a chema un taxi. Se întoarse pentru a-l găsi pe Shevek aşteptând în afara uşii holului, îmbrăcat.

— Coborâţi, spuse Efor, nemulţumit Kae va fi la uşa din dos, în cinci minute. Spuneţi-i să iasă pe Grove Road, nu e nici un punct de control acolo, cum e la poarta principală. Nu ieşiţi pe poartă, vă opresc sigur acolo.

— Vei fi acuzat pentru asta, Efor?

Amândoi vorbeau în şoaptă.

— Nu ştiu că aţi plecat. Dimineaţa, spun că nu v-aţi trezit încă. Dormiţi. O vreme îi ţin departe.

Shevek îl cuprinse de umeri, îl îmbrăţişă, îi strânse mâna.

— Mulţumesc, Efor!

— Mult noroc!, spuse omul, uluit.

Shevek era deja plecat.

Costisitoarea zi petrecută cu Vea îi consumase aproape toţi banii gheaţă, iar cursa cu taxiul până la Nio îl costă încă zece unităţi. Coborî la principala staţie de metro şi cu ajutorul hărţii îşi croi drum cu metroul în Oraşul Vechi, un cartier al oraşului pe care nu-l vizitase niciodată. Aleea Glumelor nu se afla pe hartă, aşa că Shevek coborî din tren la staţia principală pentru Oraşul Vechi. Când ajunse la suprafaţă din spaţioasa gară de marmoră, se opri încurcat. Asta nu semăna cu Nio Esseio.

Cădea o ploaie măruntă, prin ceaţă, şi era destul de întuneric; iluminatul public era inexistent. Stâlpii existau, dar lămpile nu erau aprinse, ori erau sparte. Raze galbene ieşeau, din loc în loc, dinspre ferestrele închise cu obloane. Mai departe, în josul străzii, lumina izvora printr-o uşă deschisă, în jurul căreia pierdeau vremea câţiva bărbaţi, discutând cu glas tare. Pavajul, alunecos din cauza ploii, era plin de hârtii şi gunoaie. Vitrinele magazinelor, atât cât le putea distinge, erau mici, toate acoperite cu grilaje grele sau obloane de lemn, cu excepţia uneia care fusese distrusă de foc şi rămăsese neagră şi goală, cu cioburi de sticlă încă înfipte în ramele ferestrelor sparte.

O bătrână urca scările în urma lui, iar Shevek se întoarse pentru a o întreba pe unde s-o apuce. În lumina globului galben care marca intrarea la metrou, îi văzu limpede chipul: alb şi ridat, cu privirea inexpresivă, ostilă a epuizării. Cercei mari de sticlă îi atârnau pe obraji. Urca scările cu multă grijă, îndoită de oboseală, ori de artrită, ori de vreo deformare a coloanei. Dar nu era bătrână, aşa cum îşi închipuise; nu avea nici măcar treizeci de ani.

— Mi-aţi putea spune unde se află Aleea Glumelor? o întrebă el, bâlbâindu-se, dar femeia îl privi cu indiferenţă, grăbind pasul până când ajunse sus şi se îndepărtă fără o vorbă.

Shevek porni pe stradă la întâmplare. Emoţia deciziei sale neaşteptate şi a fugii de la Ieu Eun se schimbaseră în înţelegere, în senzaţia de a fi mânat, hărţuit. Ocoli grupul de oameni de la uşă, instinctul spunându-i că un străin singur nu se apropie de un astfel de grup. Când văzu un bărbat înaintea lui, mergând singur, repetă întrebarea. Omul răspunse, "Nu ştiu!" şi întoarse capul.

Nu avea altceva de făcut decât să-şi continue drumul. Ajunse la o intersecţie mai bine iluminată, care se continua în ploaia tulbure, în ambele sensuri, într-un prost gust confuz, sumbru, de firme şi reclame luminoase. Erau multe magazine de băuturi şi centre de amanet, unele încă deschise. O mulţime de oameni se aflau pe stradă, împingându-se pe lângă el, intrând sau ieşind din magazinele de băuturi. Mai era un bărbat care zăcea, zăcea în canal, cu haina trasă peste cap; zăcea în ploaie adormit, bolnav, mort. Shevek se uită cu groază către el şi către ceilalţi care treceau pe lângă el fără să se uite măcar.

Cum stătea acolo, paralizat, cineva se opri lângă el şi îl privi drept în faţă, un individ scund, neras, cu gâtul strâmb, de vreo cincizeci, ori poate şaizeci de ani, cu ochii înroşiţi şi o gură fără dinţi, deschisă în râs. Stătea pe loc şi râdea prosteşte de omul acela mare, înspăimântat, îndreptând către el o mână tremurândă.

— De unde ai tot păru ăla? Hă, hă, hă, păru ăla! De unde ai tot păru ăla? bălmăji el.

— Poţi… poţi să-mi spui cum să ajung la Aleea Glumelor?

— Desigur, glumele, glumesc, nu e nici o glumă că sunt lefter. Hei, n-ai una mică şi albastră pentru ceva de băut într-o noapte rece? Bineînţeles că ai una mică şi albastră.