Îl uită pe Pae şi se gândi la carte. Nu-şi putea explica limpede ce anume găsise atât de stimulator la ea. La urma urmei, majoritatea principiilor de fizică pe care le conţinea erau depăşite; metodele erau greoaie iar atitudinea străină părea, uneori, destul de dezagreabilă. Terranii fuseseră imperialişti intelectuali, geloşi constructori de ziduri. Până şi Ainsetain, iniţiatorul teoriei, se simţise obligat să atragă atenţia că fizica sa nu presupune alt mod decât cel al fizicii şi nu trebuie considerată că implică modul metafizic, filozofic, sau etic. Ceea ce, desigur, era superficial adevărat. Cu toate acestea, Ainsetain folosise numărul, puntea de legătură dintre elementul raţional şi cel perceput, dintre psihic şi materie, "Indisputabilul număr" — cum îl numiseră străvechii fondatori ai Ştiinţei Nobile. A folosi matematica în acest sens însemna să foloseşti modul care a precedat şi a condus la celelalte moduri. Ainsetain ştiuse aceasta; cu o precauţie plină de afecţiune recunoscuse că el crede că fizica lui descrie, într-adevăr, realitatea.

Ciudăţenie şi familiaritate; în fiecare moment al gândirii terranului Shevek descoperea această combinaţie şi se simţea intrigat, dar şi înţelegător, pentru că şi Ainsetain fusese în căutarea unei teorii unificatoare a timpului. După explicarea forţei gravitaţionale ca o funcţie a geometriei spaţiului-timp, căutase să extindă sinteza pentru a include forţele electromagnetice. Nu reuşise. Chiar în timpul vieţii şi la multe decade după moartea lui, fizicienii propriei sale lumi au întors spatele efortului şi nereuşitei sale, urmărind magnificele incoerenţe ale teoriei cuantice cu aplicaţiile sale tehnologice superioare, concentrându-se în final atât de exclusiv pe modul tehnologic încât au ajuns la un punct mort, un eşec de-a dreptul catastrofal al imaginaţiei. Totuşi, intuiţia lor originală fusese sănătoasă: în punctul în care se aflau, progresul rezida în nedeterminarea pe care Ainsetain refuzase să o accepte. În ultimă instanţă, până şi refuzul său fusese la fel de corect Atâta doar că îi lipsiseră instrumentele cu care să-l demonstreze — variabilele lui Saeba şi teoriile vitezei infinite şi cauzei complexe. Câmpul său unificat există, în fizica cetiană, dar există numai în termenii pe care el nu ar fi fost dornic să-i accepte, deoarece viteza luminii ca factor limitator fusese esenţială pentru această mare teorie. Ambele Teorii ale Relativităţii sunt la fel de frumoase, la fel de valide şi de utile, după atâtea secole, ambele depinzând, totuşi, de o ipoteză care nu a putut fi demonstrată ca adevărată şi în anumite circumstanţe fusese dovedită a fi chiar falsă.

Dar nu cumva o teorie în care toate elementele sunt demonstrabil adevărate este doar o simplă tautologie? În domeniul nedemonstrabilului, sau chiar al dezaprobabilului există singura şansă de a penetra cercul şi de a înainta. În acest caz, mai are vreo importanţă cu adevărat caracterul nedemonstrabil al ipotezei coexistenţei reale — problema de care Shevek se izbise disperat cu capul în aceste ultime trei zile şi chiar în aceşti ultimi zece ani? Bâjbâise şi încercase să pună mâna pe certitudine, ca şi cum ar fi ceva care poate fi posedat. Ceruse o asigurare, o garanţie care nu se dă, iar chiar dacă se acordă, se transformă în închisoare. Prin simpla asumare a validităţii coexistenţei reale era lăsat liber să utilizeze frumoasele geometrii ale relativităţii, iar apoi va fi posibil să meargă mai departe. Pasul următor era deosebit de clar. Coexistenţa succesiunii ar putea fi mânuită printr-o serie de transformări Saebanice; abordată astfel, caracterul succesiv şi prezenţa nu mai oferă nici un fel de antiteză. Unitatea fundamentală a punctelor de vedere ale secvenţei şi simultaneităţii se clarifică; conceptul de interval serveşte pentru a conecta aspectul static cu cel dinamic al universului. Cum a fost posibil să privească realitatea timp de zece ani de zile fără s-o vadă? Nu va avea nici un fel de dificultate în a merge mai departe. Într-adevăr, chiar mersese mai departe. Era deja acolo. Vedea tot ce avea să se întâmple în această aparent întâmplătoare întrezărire a metodei, conferită de înţelegerea unei nereuşite în trecutul îndepărtat. Zidul se prăbuşise. Viziunea era atât limpede cât şi completă. Ceea ce vedea era simplu, mai simplu decât orice. Era simplitatea în sine, conţinând toată complexitatea, toate promisiunile. Era o revelaţie. Era drumul clar, drumul spre casă, lumina.

Spiritul din el era ca un copil ieşind în fugă la lumina soarelui. Nu există sfârşit, nu există sfârşit…

Totuşi, în această totală uşurare şi fericire se simţea cuprins de teamă; mâinile îi tremurau, iar ochii i se umpluseră de lacrimi, de parcă ar fi privit spre soare. La urma urmei, carnea nu e transparentă. Şi e ciudat, deosebit de ciudat să ştii că visul de o viaţă ţi s-a împlinit. Cu toate acestea, continua să privească şi să meargă mai departe, cu aceeaşi bucurie copilărească, până când dintr-o dată nu s-a mai putut şi a trebuit să se întoarcă şi,privind în jur printre lacrimi, a văzut camera întunecată şi ferestrele înalte pline de stele.

Clipa trecuse. O văzuse trecând. Nu încercase să se ţină de ea. Ştia că el e o parte a clipei şi nu invers. El e deţinutul clipei.

După o vreme se ridică împleticindu-se şi aprinse lampa. Se învârti puţin prin cameră, atingând lucrurile — legătura unei cărţi, abajurul unei lămpi — bucuros că se află din nou printre aceste obiecte familiare, înapoi, în propria sa lume, deoarece în această clipă deosebirea dintre planeta asta şi cea de colo, dintre Urras şi Anarres nu i se părea mai semnificativă decât deosebirea dintre două grăunţe de nisip de pe ţărmul mării. Nu mai existau nici abise, nici ziduri. Exilul nu mai exista. Văzuse fundaţiile universului, iar acestea erau solide.

Intră în dormitor, mergând încet şi cam nesigur şi se prăbuşi pe pat fără să se dezbrace. Rămase întins, cu braţele sub cap, din când în când prevăzând şi planificând un detaliu sau altul al muncii care mai trebuiau făcute, absorbit de o solemnă şi încântătoare mulţumire care, treptat, se preschimbă într-o senină reverie şi apoi în somn.

A dormit zece ore. S-a trezit gândindu-se la ecuaţiile care ar exprima conceptul de interval. A mers la birou şi s-a aşezat pentru a le calcula. În după-amiaza aceea avea o oră şi a trebuit să se ducă. A luat cina la cantina universitarilor, discutând cu colegii de acolo despre vreme, despre război şi orice alt subiect abordat de ei. Dacă ei observaseră vreo schimbare la el, nu-şi dădea seama, pentru că, în realitate, nu era conştient de existenţa lor. A revenit în camera sa şi a continuat să lucreze.

Urrasienii numărau douăzeci de ore într-o zi. Timp de opt zile Shevek a petrecut între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi la masa de lucru, ori învârtindu-se prin cameră, ochii săi luminoşi îndreptaţi adesea către ferestre, dincolo de care strălucea soarele cald al primăverii, sau stelele şi — roşiatică, în scădere — Luna.

Intrând cu micul dejun, Efor îl găsi în pat, pe jumătate îmbrăcat, cu ochii închişi, vorbind într-o limbă străină. Îl trezi. Shevek se sculă cu o tresărire convulsivă, se ridică şi se duse, clătinându-se, în cealaltă cameră, la biroul care era complet gol; se uită la computer, a cărui memorie fusese ştearsă şi rămase acolo ca un om care a fost lovit în cap şi încă nu-şi dă seama. Efor reuşi să-l facă să se întindă din nou, spunând;

— Febră, domnule. Chem doctorul?

— Nu!

— Sigur, domnule?

— Nu lăsa pe nimeni să intre aici. Spune-le că sunt bolnav, Efor.

— Atunci vor aduce precis doctorul. Pot spune că încă mai lucraţi, domnule. Le place asta.

— Încuie uşa când ieşi, spuse Shevek.

Corpul său netransparent îl părăsise. Era slăbit de epuizare şi din această cauză agitat şi panicard. Se temea de Pae şi de Oiie şi de o percheziţie a poliţiei. Tot ce auzise, citise ori înţelesese pe jumătate despre poliţia urrasiană, poliţia secretă, îi reveni viu şi terifiant în memorie, ca arunci când un om admite boala şi îşi aminteşte fiecare cuvânt pe care l-a citit despre cancer. Înălţă privirea către Efor cu o durere febrilă.