— Da. Din câte ştim, fiziologia sexuală getheniană constituie un unicat printre oameni.

— Deci, acolo, pe celelalte planete, toţi sunt în kemmer permanent? O societate de perverşi sexuali? Aşa a spus Lordul Tibe. Credeam că glumeşte. Poate că e adevărat, dar ideea mă dezgustă, domnule Ai, şi nu văd de ce oamenii de pe Gethen ar dori sau ar tolera orice relaţie cu fiinţe atât de monstruos diferite. Dar poate că te afli aici să-mi spui că n-am de ales.

— În privinţa Karhidei, alegerea vă aparţine, Sire.

— Şi dacă te izgonesc şi pe tine?

— Aş pleca, bineînţeles. Aş putea încerca iarăşi cu generaţia următoare…

Lovitura îl atinse.

— Eşti nemuritor? se răsti.

— Nu, Sire, nici vorbă. Dar salturile temporale au foloasele lor. Dacă aş pleca acum de pe Gethen spre planeta cea mai apropiată, Ollul, aş avea nevoie de şaptesprezece ani de timp planetar să ajung acolo. Salturile temporale sunt o modalitate de călătorie aproape la fel de rapidă ca lumina. Dacă m-aş întoarce imediat, eu aş petrece câteva ore pe navă, dar aici vor trece treizeci şi patru de ani. Şi aş putea să reîncep totul.

Ideea salturilor temporale, care cu aluzia ei la nemurire îi fascinase pe toţi interlocutorii mei, de la pescarul de pe insula Horden şi până la primul ministru, îl lăsă indiferent.

— Ce-i asta? rosti el cu glas ascuţit şi aspru, arătând ansiblul.

— Comunicatorul ansiblu, Sire.

— Un radio?

— Nu foloseşte undele radio şi nici vreo energie cunoscută. Principiul lui de funcţionare — constanta simultaneităţii — este oarecum analog gravitaţiei… (Uitasem iarăşi că nu-i vorbeam lui Estraven, care citise toate rapoartele despre mine şi-mi asculta explicaţiile cu atenţie şi inteligenţă, ci unui rege plictisit.) El produce, Sire, acelaşi mesaj simultan în două locuri, oricare ar fi ele. Unul dintre aceste locuri trebuie să fie stabil, pe o planetă de o anumită masă, iar celălalt capăt mobil. Ansiblul meu este capătul mobil. Am reglat coordonatele pentru planeta-mamă, Hain. O navă NAFAL are nevoie de şaizeci şi şapte de ani pentru drumul Gethen-Hain, dar un mesaj bătut pe aceste taste va ajunge instantaneu pe Hain. Doriţi să le transmiteţi ceva Stabililor de pe Hain, Sire?

— Nu vorbesc graiul lor, rosti regele rânjind maliţios.

— I-am prevenit şi vor avea un translator care cunoaşte karhidish.

— Ce vrei să zici? Cum adică?

— Sire, după cum se ştie, eu nu sunt primul străin venit pe Gethen. Înaintea mea a fost o echipă de Investigatori care nu şi-au anunţat prezenţa, ci s-au travestit pe cât au putut de bine în gethenieni şi, vreme de un an, au călătorit prin Karhide, Orgoreyn şi Arhipelag. Apoi au plecat şi au raportat consiliilor ecumenice, acum patruzeci de ani, pe vremea domniei bunicului dumneavoastră. Raportul lor a fost extrem de favorabil, înainte de a veni, am studiat informaţiile adunate de ei şi graiurile pe care le înregistraseră. Doriţi să vedeţi aparatul funcţionând?

— Nu-mi plac şiretlicurile, domnule Ai.

— Sire, nu este un şiretlic. O parte din savanţi l-au examinat…

— Eu nu sunt savant.

— Sire, sunteţi un suveran. Egalii dumneavoastră de pe planeta-mamă a Ecumenului vă aşteaptă cuvintele.

Mă privi fioros. Încercând să-l flatez şi să-i câştig interesul, îl încolţisem în fundătura prestigiului. Nimic nu mergea bine.

— Perfect. Întreabă-ţi maşina de ce sunt oamenii trădători.

Am bătut fără grabă pe tastele cu caractere karhidish:

„Regele Argaven din Karhide întreabă Stabilii de pe Hain de ce sunt oamenii trădători." Literele au scânteiat pe ecranul micuţ, apoi au dispărut. Argaven privea, oprindu-se un minut din permanenta lui foiala.

Urmă o pauză lungă. Fără îndoială, la şaptezeci şi doi de ani-lumină depărtare, cineva consulta grăbit calculatorul lingvistic pentru karhidish, dacă nu chiar un calculator cu bancă de date filozofice. În sfârşit, literele luminoase apărură pe ecran, rămaseră o vreme şi se şterseră încet: „Regelui Argaven din Karhide, de pe Gethen, salutări! Nu ştiu de ce sunt oamenii trădători. Nici un om nu se consideră trădător, de aceea este dificil de aflat. Cu respect, Spimolle G.F., în numele Stabililor din Saire, de pe Hain. 93/1491/45."

Când banda s-a înregistrat, am scos-o şi i-am întins-o lui Argaven. El a aruncat-o pe masă, s-a apropiat iarăşi de şemineul central, a lovit cu piciorul buştenii din foc şi a alungat scânteile cu mâinile.

— Un răspuns tot atât de folositor cât şi al unui Prezicător. Răspunsurile nu-s suficiente, domnule Ai. Nici cutiuţa ta, maşinăria de-acolo. Nici vehiculul tău, nava. O geantă cu şiretlicuri şi un scamator. Doreşti să te cred, să cred poveştile şi mesajele tale. Dar de ce-ar trebui să te cred sau să te ascult? Şi dacă printre stele există optzeci de mii de lumi pline de monştri? Noi nu vrem nimic de la ei. Ne-am ales un mod de viaţă şi-l urmăm de multă vreme. Karhide se află în pragul unei noi şi măreţe epoci. Noi ne vom urma drumul! Ezită, de parcă pierduse firul argumentaţiei — deşi poate că nici nu erau argumentele lui. Cu siguranţă exista o altă Ureche a Regelui, în locul lui Estraven. Iar dacă ecumenii ăştia, urmă el, ar fi vrut ceva de la noi, nu te-ar fi trimis singur. E o glumă, o farsă. Străinii ar veni aici cu miile.

— Sire, nu este nevoie de o mie de oameni ca să deschizi o uşă.

— Dar s-ar putea să fie nevoie de ei s-o ţină deschisă.

— Ecumenul va aştepta până ce o veţi deschide. Nu vă va sili cu nimic. Am fost trimis singur şi voi rămâne singur aici, tocmai pentru a nu vă teme de mine.

— Să mă tem de tine? repetă strident regele şi, întorcându-şi chipul brăzdat de umbre, rânji. Ba mă tem de tine, Trimisule! Mă tem de cei care te-au trimis. Mă tem de mincinoşi şi de scamatori, şi, mai rău, mă tem de cruzimea adevărului. De aceea îmi cârmuiesc bine ţara. Pentru că doar teama îi conduce pe oameni. Nimic altceva nu izbuteşte. Nimic altceva nu durează îndeajuns. Tu eşti ceea ce spui că eşti, dar în realitate eşti o glumă, o farsă. Între stele nu există nimic altceva decât neant, spaimă şi beznă, iar tu vii de-acolo singur, încercând să mă sperii. Dar sunt deja speriat, iar eu sunt regele. Teama este regele! Acum, ia-ţi scamatoriile şi vicleşugurile şi pleacă, atât îţi spun! Am poruncit să fii lăsat liber prin Karhide.

Aşa încât m-am îndepărtat de prezenţa regală, ticăind pe pardoseala lungă şi roşie, în lumina stacojie a sălii, până ce uşile duble s-au închis după mine.

Dădusem greş. Eşuasem în toate privinţele. Părăsind Casa Regală şi traversând terenurile Palatului, mă îngrijora însă nu atât eşecul meu, cât rolul jucat de Estraven. De ce îl exilase Argaven pentru susţinerea cauzei Ecumenului (cum se deducea din proclamaţie), dacă (conform chiar spuselor regelui) el făcuse contrariul? Când începuse să-l sfătuiască pe rege să se ferească de mine, şi de ce? De ce el fusese exilat, iar eu lăsat în libertate? Care dintre ei minţise mai mult, şi de ce o făcuse?

Estraven ca să-şi salveze pielea, iar regele ca să-şi salveze prestigiul, am decis. Explicaţia era clară. Dar, de fapt, mă minţise vreodată Estraven? Mi-am dat seama că nu ştiam.

Treceam pe lângă Colţul Roşu. Porţile grădinii erau deschise. Am privit înăuntru, la arborii serem, plecându-se albi deasupra iazului întunecat, şi la aleile din cărămizi roz, pierzându-se pustii sub lumina cenuşie şi domoală a după-amiezii. Lângă iaz, în umbra bolovanilor, mai dăinuia un petic de zăpadă. Mi l-am amintit pe Estraven, aşteptându-mă acolo, sub ninsoare, cu o seară în urmă, şi am încercat un fior de milă adevărată pentru omul pe care-l văzusem asudat în decursul festivităţii de ieri, dar şi superb, împovărat de faimă şi putere, un bărbat la apogeul carierei, viguros şi măreţ, acum exilat, năruit, distrus, gonind spre graniţă, cu moartea la trei zile înapoia lui, şi înconjurat de un zid de tăcere. Pedeapsa capitală este rară în Karhide. Viaţa pe Iarnă este grea, şi în general oamenii lasă moartea pe seama naturii sau a furiei, nu a legii. M-am întrebat cum avea să plece Estraven, mânat de sentinţa aceea. Nu cu un automobil, deoarece toate erau proprietatea Palatului. Oare avea să-l transporte o corabie sau o luntre de uscat? Sau pornise pe jos, purtând asupra lui atât cât putea duce? În cea mai mare parte, karhidenii merg pe jos, nu au animale de povară şi nici vehicule aeriene. Aproape tot timpul anului, vremea împiedică circulaţia vehiculelor mecanice, iar ei nu sunt un popor grăbit. Mi l-am închipuit pe bărbatul cel mândru pornind în exil pe jos, o siluetă micuţă, trăgându-şi picioarele pe lungul drum vestic spre Golf. Toate acestea mi-au fulgerat prin minte, trecând pe lângă poarta Colţului Roşu. Odată cu ele au dispărut speculaţiile mele confuze privind acţiunile, motivele lui Estraven şi ale regelui. Terminasem cu ele. Dădusem greş. Ce urma să fac în continuare?