UNEORI, când adorm într-o odaie întunecată şi tăcută, încerc pentru o clipă iluzia minunată a regăsirii trecutului. Pânza unui cort se află deasupra feţei mele. N-o zăresc, dar o pot auzi: e un plan înclinat pe care foşneşte zăpada suflată de vânt. Nu pot vedea nimic. Lumina sobei Chabe a fost oprită şi ea rămâne-doar ca o sferă dogoritoare, o inimă de căldură. Simt umezeala şi spaţiul strâmt al sacului de dormit, aud ninsoarea şi răsuflarea imperceptibilă a lui Estraven, care doarme. Nimic altceva decât întunericul. Noi doi suntem înăuntru, odihnindu-ne la adăpost, în miezul tuturor lucrurilor. Afară, ca întotdeauna, se întinde noaptea uriaşă, singurătatea geroasă a morţii.

În asemenea momente privilegiate, alunecând în somn, ştiu fără cea mai mică umbră de îndoială care este adevăratul centru al vieţii mele, un timp care a trecut şi e pierdut, dar totuşi permanent, un moment durabil ca o inimă de căldură.

Nu pretind că am fost fericit în săptămânile acelea de tras sania peste un gheţar în toiul iernii. Mă simţeam flămând, obosit, adesea neliniştit, şi totul se înrăutăţea o dată cu trecerea zilelor. În mod sigur, nu am fost fericit. Fericirea e o problemă de raţiune, şi doar aceasta o poate dobândi. Căpătasem însă ceva ce nu poţi obţine şi nici nu poţi păstra, iar adesea nici măcar n-o poţi recunoaşte — mă refer la bucurie.

Întotdeauna mă trezeam primul, de obicei, înainte să se lumineze de ziuă. Ritmul meu metabolic depăşeşte cu puţin media getheniană, la fel ca înălţimea şi greutatea mea. În felul său scrupulos, din considerente gospodăreşti sau ştiinţifice, Estraven luase în seamă toate aceste diferenţe şi, de la început, beneficiasem de o raţie zilnică mai mare cu cincizeci de grame decât a lui. Protestele mele amuţiseră înaintea echităţii evidente a acestei împărţiri. Oricum ar fi fost distribuite, raţiile erau mici. Mi-era foame, mi-era permanent foame, mi-era tot mai foame pe zi ce trecea. Mă deşteptam din cauza foamei.

Dacă era încă întuneric, aprindeam lumina sobei şi puneam la fiert apa obţinută din gheaţa lăsată să se topească peste noapte. Între timp, Estraven începea obişnuita sa luptă aprigă şi tăcută cu somnul, de parcă ar fi înfruntat un înger. Învingând, se ridica, mă privea cu ochii împăienjeniţi, scutura din cap şi se trezea. Până ne îmbrăcam, ne încălţam şi strângeam sacii, micul dejun era gata: o cană de orsh clocotit şi un cub de gichy-michy, pe care apa fierbinte îl transformase într-un fel de chiflă mică şi îndesată. Mestecam încet, solemni, culegând orice firimitură căzută pe jos. În vreme ce mâneam, soba se răcea. O împachetam laolaltă cu cratiţa şi cănile, îmbrăcam hainele cu glugă şi mănuşile, şi ne târâm afară. În fiecare dimineaţă, resimţeam acelaşi şoc: contactul cu gerul incredibil din exterior. Dacă ieşisem deja să mă uşurez, situaţia nu se ameliora cu nimic.

Uneori ningea, alteori lumina zorilor strălucea minunată, auriu-albăstruie, peste kilometri de gheaţă, de cele mai multe ori era cenuşie.

Noaptea, luam termometrul cu noi în cort, iar când îl scoteam afară, era fascinant să vezi acul mişcându-se spre dreapta (cadranele getheniene se citesc invers decât cele terriene) atât de rapid încât nu putea fi urmărit, înregistrând căderi de zece, treizeci, patruzeci de grade, până se oprea undeva între -17° şi -50°C.

Unul dintre noi demonta şi plia cortul, iar celălalt încărca soba, sacii şi restul bagajelor pe sanie, cortul era prins deasupra şi ne puteam fixa schiurile şi hamurile. Curelele nu aveau piese metalice, însă cataramele harnaşamentului erau din aliaj de aluminiu, prea mici ca să poată fi închise cu mănuşile, şi din cauza gerului frigeau ca încinse în foc. La temperaturi sub minus treizeci de grade, trebuia să fiu foarte atent în privinţa mâinilor, mai cu seamă dacă sufla vântul, pentru că puteam degera extrem de repede. N-am avut niciodată necazuri cu picioarele — şi acesta e un lucru important într-o expediţie de iarnă, când într-o singură oră te poţi nenoroci pentru o săptămână sau pe viaţă. Estraven nu-mi ştiuse măsurile, şi încălţările pe care mi le cumpărase erau cam mari, dar o pereche suplimentară de ciorapi rezolvase problema. Ne puneam schiurile, ne înhămam cât mai repede cu putinţă, ne încordam şi trăgeam, smucind dacă tălpicile îngheţaseră în zăpadă, şi porneam.

Dacă noaptea ninsese abundent, petreceam o bună parte a dimineţii dezgropând cortul şi sania. Omătul proaspăt nu era greu de îndepărtat, deşi forma troiene impresionante în jurul nostru, singurele obstacole pe o rază de sute de kilometri, singurele forme înălţându-se deasupra gheţii.

Mergeam mereu către est, orientându-ne după busolă. Vântul sufla de obicei pe direcţia nord-sud, izbindu-ne permanent din stânga. Gluga nu reprezenta o protecţie suficientă şi purtam un soi de obrăzar, ca să-mi protejez nasul şi obrazul stâng. Cu toate acestea, într-o zi ochiul stâng mi-a îngheţat, lipindu-se, şi am crezut că o să-l pierd, chiar după ce Estraven l-a dezgheţat cu răsuflarea şi cu limba, o vreme n-am mai văzut cu el, aşa încât probabil nu-mi îngheţaseră doar genele. Când era soare, amândoi purtam ecranele protectoare getheniene, prevăzute cu fante pentru ochi, şi n-am suferit nici unul de orbire cauzată de strălucirea zăpezii. Nici n-am prea avut ocazia. După cum îmi explicase Estraven, Gheaţa tindea să menţină o zonă de presiune ridicată deasupra centrului ei, unde mii de kilometri pătraţi reflectă razele soarelui. Noi însă nu ne aflam în sectorul acela, ci la periferia lui, undeva lângă regiunea furtunilor turbulente, încărcate cu precipitaţii, care bântuiau încontinuu ţinuturile înconjurătoare. Vântul aducea vreme senină şi uscată, pe când cel nord-estic ori nord-vestic purta zăpadă sau spulbera troienele în nori orbitori, înţepători, aidoma unor furtuni de praf sau nisip. Alteori sufla la rasul gheţii, şerpuind deasupra ei şi transformând totul în alb. Sus şi jos erau totuna, nu mai exista soare sau umbre şi însăşi Gheaţa dispărea de sub tălpile noastre.

Pe la amiază ne opream şi tăiam câteva blocuri de gheaţă pentru a ne adăposti de viscol. Încălzeam apă, ca să dizolvăm un cub de gichy-michy, şi beam supa fierbinte, adăugându-i uneori zahăr, ne înhămam iarăşi şi porneam mai departe.

Evitam să vorbim în timpul mersului sau al mesei, deoarece buzele ne amorţiseră, iar când deschideam gura, gerul pătrundea înăuntru şi ne izbea dinţii, gâtlejul şi plămânii. Trebuia să ţinem gura închisă şi să respirăm pe nas, cel puţin când temperatura se situa în jur de patruzeci de grade sub zero. Când cobora mai mult, întregul proces respiratoriu se complica, fiindcă expiraţia îngheţa rapid. La orice neatenţie, ni se puteau lipi nările, şi ca să nu ne sufocăm trebuia să inhalăm pe gură aerul care tăia ca o lamă.

În anumite condiţii, congelarea instantanee a expiraţiei producea nişte trosnituri slabe, ca pocnetele unor artificii îndepărtate, însoţite de un norişor de cristale. Fiecare răsuflare era un viscol în miniatură.

Mergeam până când oboseam sau până când începea să se întunece, ne opream, instalam cortul, ancoram sania, dacă intensitatea vântului era periculoasă, şi ne pregăteam de înnoptat. Într-o zi normală, mergeam unsprezece-douăsprezece ore şi parcurgeam între douăzeci şi treizeci de kilometri.

Nu înregistram o viteză prea grozavă, dar nici condiţiile nu erau prielnice. Rareori întâlneam zăpadă, bună atât pentru schiuri cât şi pentru tălpicile saniei. Când forma o crustă subţire şi proaspăta, sania trecea prin ea; când era parţial întărită, treceau numai schiurile, dar sania se împotmolea şi ne smucea permanent îndărăt; când se întărea, vântul o aduna în dune prelungi, sastrugi, care pe alocuri aveau un metru şi jumătate înălţime. Eram nevoiţi să târâm sania peste troienele cu creste ascuţite ca lama, sau răsfrânte ca nişte cornişe, apoi s-o coborâm încet şi să repetăm operaţiunea, deoarece se părea că dunele nu erau niciodată paralele cu ruta noastră. Îmi imaginasem gheţarul Gobrin ca pe o placă unică, aidoma suprafeţei unui lac îngheţat, dar pe sute de kilometri părea mai degrabă o mare agitata care se solidificase în mod brusc.