M-A DEŞTEPTAT BUCĂTARUL, care venea întotdeauna foarte devreme. Am un somn sănătos şi a trebuit să mă zgâlţâie şi să-mi strige în ureche: „Treziţi-vă, treziţi-vă, Lord Estraven, a venit un mesager de la Casa Regală!" În cele din urmă, l-am înţeles şi, cu ochii lipiţi de somn, m-am sculat şi am deschis uşa camerei în care aştepta mesagerul. Aşa mi-am început exilul, gol-goluţ şi neştiutor, ca un prunc abia născut.

Citind înştiinţarea adusă de sol, m-am gândit că mă aşteptasem la ea, deşi nu atât de repede. Cu toate acestea, când l-am privit ţintuind hârtia blestemată pe uşa casei, am simţit că ar fi putut la fel de bine să-mi bată cuiele în ochi şi i-am întors spatele, rămânând nemişcat şi copleşit, sfâşiat de o durere pe care n-o dorisem.

După ce criza mi-a trecut, am făcut ceea ce trebuia, iar când gongurile au bătut ora nouă, părăsisem deja Palatul. Nu aveam nici o obligaţie care să mă întârzie. Am luat doar cât puteam purta. În privinţa proprietăţilor şi a banilor aflaţi în bancă, nu puteam obţine nimic fără să-i pun în primejdie pe cei cu care tratam, şi cu cât îmi erau prieteni mai buni cu atât pericolul era mai mare. I-am scris vechiului meu kemmering, Ashe, explicându-i cum putea obţine anumite obiecte de valoare pe care să le păstreze pentru fiii noştri, dar i-am transmis să nu încerce să-mi trimită bani, deoarece Tibe avea să supravegheze graniţa. N-am semnat scrisoarea. A telefona cuiva însemna să-l condamn la temniţă şi m-am gândit să plec înainte ca vreun prieten neştiutor să mă viziteze şi, drept răsplată a cordialităţii sale, să-şi piardă averea şi libertatea.

Am pornit către vest prin oraş. M-am oprit la o intersecţie şi m-am gândit. De ce să nu merg spre est, peste munţi şi câmpii, până în Ţinutul Kerm? De ce să nu revin ca un biet călător ce eram în Estre, unde mă născusem şi să caut casa aceea din piatră pe panta abruptă a muntelui? De ce să nu merg acasă? M-am oprit aşa de trei-patru ori şi am privit înapoi. De fiecare dată am zărit printre chipurile nepăsătoare de pe stradă unul care putea fi spionul pus să mă urmărească părăsind Erhenrangul, şi de fiecare dată m-am gândit la nebunia de a încerca să merg acasă. La fel de bine, mă puteam sinucide. Se părea că mă născusem pentru a trăi în exil, şi singura mea cale spre casă era moartea. De aceea mi-am continuat drumul către apus, fără să mai privesc înapoi.

Dacă nu aveam vreun accident, în cele trei zile de care dispuneam, puteam parcurge cel mult o sută patruzeci de kilometri, până la Kuseben, în golf. Cei mai mulţi dintre exilaţi primeau înştiinţarea cu o zi înainte de anunţarea publică a decretului de surghiun şi astfel se puteau îmbarca pe o corabie în avalul râului Sess, înainte ca pedeapsa pentru complicitate să-i ameninţe pe căpitanii navelor. Asemenea bunăvoinţă nu-i stătea în fire lui Tibe. Acum nici un căpitan n-ar fi cutezat să mă ia la bord. Toată lumea mă cunoştea în port deoarece eu îl construisem pentru Argaven. Nici o luntre de uscat n-avea să mă accepte, iar din Erhenrang până la graniţa cu Orgoreynul sunt şase sute cincizeci de kilometri. Nu-mi rămânea decât să pornesc pe jos spre Kuseben.

Bucătarul intuise acest lucru. Îl expediasem imediat din casă, dar înainte de a pleca, îmi pregătise într-un pachet toată hrana pe care o putuse găsi, drept combustibil pentru cursa mea de trei zile. Bunătatea lui m-a salvat şi mi-a redat curajul, deoarece, ori de câte ori mâncam din fructe sau din merele-de-pâine, mă gândeam: „Există un om care nu mă consideră trădător. El mi-a dat toate acestea."

Am constatat cât de greu e să porţi numele de trădător. Ciudat, dacă socoteşti cât de uşor îl poţi atribui cuiva. Este un nume care se lipeşte de tine, care se mulează pe tine, care convinge. Eu însumi eram pe jumătate convins.

Am ajuns în Kuseben în amurgul celei de-a treia zile, cu sufletul greu. Picioarele mă dureau teribil, pentru că în decursul ultimilor ani petrecuţi în Erhenrang mă dedasem hranei îmbelşugate şi luxului şi-mi pierdusem forma fizică. În faţa porţii orăşelului mă aştepta Ashe.

Fuseserăm kemmering vreme de şapte ani şi aveam doi fii. Fiind născuţi de el, îi purtau numele, Foreth rem ir Osboth, şi crescuseră în Vatra clanului său. Cu trei ani în urmă, el plecase în Cetăţuia Orgny şi deţinea acum lanţul de aur al unui Celibatar al Prezicătorilor. Deşi nu ne mai văzuserăm în acei trei ani, totuşi, zărindu-i chipul în amurg, sub arcada din piatră, am simţit vechiul fior al iubirii noastre, de parcă ne despărţiserăm abia ieri, şi i-am recunoscut loialitatea care-l trimisese să împartă cu mine dezastrul. M-am înfuriat însă, simţind legătura aceea inutilă strângându-se iarăşi în jurul meu, pentru că dragostea lui Ashe mă silise întotdeauna să acţionez împotriva a ceea ce-mi dictase inima.

Am trecut pe lângă el fără să mă opresc. Dacă trebuia să fiu nemilos, nu era nevoie s-o ascund, prefăcându-mă bun.

— Therem, a strigat după mine şi m-a urmat.

Mergeam grăbit pe străzile abrupte ale Kusebenului, spre chei. Dinspre mare sufla vântul de miazăzi, clătinând copacii negri ai grădinilor, şi în amurgul acela de vară, cald şi prevestitor de furtună, fugeam de Ashe ca de un asasin. M-a ajuns însă, căci picioarele mă dureau prea tare pentru a menţine pasul.

— Therem, mi-a spus, vin cu tine.

Nu i-am răspuns.

— Acum zece ani, chiar în luna aceasta, Tuwa, am jurat…

— Iar acum trei ani ai rupt jurământul, părăsindu-mă, ceea ce a reprezentat o alegere înţeleaptă.

— Eu n-am rupt niciodată jurământul nostru, Therem.

— Adevărat. Nici nu aveai ce rupe. A fost un jurământ fals, un al doilea legământ. O ştii, aşa cum o ştiai şi atunci. Singurul legământ adevărat pe care l-am făcut vreodată n-a fost rostit şi nici nu putea fi rostit, iar cel căruia i l-am făcut a decedat şi făgăduiala nu mai e valabilă de multă vreme. Nu-mi datorezi nimic, şi nici eu ţie. Lasă-mă să plec.

Pe când vorbeam, furia şi amărăciunea mea nu mai erau îndreptate asupra lui Ashe, ci se revărsau asupra propriei mele vieţi, care rămăsese în urmă ca o promisiune încălcată. Însă Ashe nu ştia lucrul acesta şi lacrimile i-au înceţoşat ochii.

— Vrei să iei asta, Therem? a zis el. Nu-ţi datorez nimic, dar te iubesc mult. Mi-a întins un pacheţel.

— Nu. Am bani, Ashe. Lasă-mă să plec. Trebuie să fiu singur.

Am pornit, iar el a rămas locului. Dar umbra fratelui meu m-a urmat. Făcusem rău că vorbisem despre el. Făcusem rău în toate privinţele.

În port, norocul m-a ocolit. Nu se afla nici o corabie din Orgoreyn la bordul căreia aş fi putut urca, părăsind pământul Karhidei până la miezul nopţii, aşa cum suna decretul. Puţinii oameni de pe chei se grăbeau spre casă. Cel căruia m-am adresat, un pescar care îşi repara motorul bărcii, m-a privit o dată, apoi mi-a întors spatele, fără nici un cuvânt. În clipa aceea m-am temut. Omul mă cunoştea. Neavertizat, n-ar fi ştiut. Tibe îşi trimisese oamenii pentru a-mi pune piedici şi a mă ţine în Karhide până la expirarea termenului. Până acum fusesem copleşit de durere şi mânie, dar nu de spaimă, nu mă gândisem că ordinul de exilare putea fi un pretext pentru execuţia mea. Din clipa în care bătea ora şase, eram un simplu vânat pentru slugile lui Tibe şi nimeni nu putea striga „Crimă!", ci doar „Legea a fost respectată!"

M-am aşezat pe un sac cu nisip, acolo, în vântul şi bezna portului. Valurile mării loveau în pilonii danelor, lotcile săltau, trăgând de parâmele cu care erau amarate, iar în capătul cheiului ardea un felinar. Am rămas locului, privind lumina lui şi întunecimea apei. Există oameni care reacţionează prompt în faţa pericolului. Nu sunt unul dintre aceştia. Eu pot anticipa. O ameninţare imediată mă năucea. Stăteam pe un sac cu nisip, întrebându-mă dacă se putea înota până în Orgoreyn. De o lună sau două, gheaţa dispăruse din golful Charisune şi puteam rezista un timp în apă. Până la ţărmul orgota erau două sute patruzeci de kilometri, dar eu nu ştiam să înot. Când mi-am întors privirea spre străzile Kusebenului, mi-am dat seama că mă uitam după Ashe, cu speranţa că mă urmase. Ruşinea de a mă înjosi într-atât mi-a scuturat amorţeala şi am reuşit să gândesc.