Литмир - Электронная Библиотека

Argaven rânji larg, dement. Râse ascuţit ca o femeie mânioasă, prefăcându-se amuzat.

— Blestematul, făcu el, trădătorul cel sfidător, sperjur şi sigur de el! Aţi cinat împreună aseară, nu? Şi ţi-a spus cât de puternic este, cum îl manipulează pe rege şi ce uşor va fi să discuţi cu mine, fiindcă el mi-a explicat totul… nu? Aşa ţi-a zis, domnule Ai?

Am ezitat.

— Ascultă ce mi-a zis mie despre tine, dacă te interesează. M-a sfătuit să-ţi refuz audienţa, să te ţin în nesiguranţa aşteptării, poate chiar să te izgonesc în Orgoreyn sau în Insule. Asta-mi zice de-o jumătate de lună, blestematul! Însă el a fost cel izgonit în Orgoreyn, ha-ha-ha…!

Din nou râsul ascuţit şi fals, şi, în timp ce râdea, bătu din palme. Dinapoia draperiilor de la capătul podiumului apăru un străjer tăcut… Argaven rânji spre el, şi ostaşul dispăru. Continuând să hohotească şi să mârâie, regele se apropie şi mă fixă cu privirea. Irisurile întunecate ale ochilor săi străluceau parcă portocalii. Mă înspăimânta mai mult decât mă aşteptasem.

Faţă de incoerenţa lui, onestitatea mi se părea singura cale abordabilă.

— Sire, pot întreba dacă se consideră că aş fi implicat în mârşăviile lui Estraven?

— Tu? Nu! Continuă să mă privească, apropiindu-se şi mai mult: Nu ştiu ce dracu' eşti, domnule Ai, un deformat sexual, un monstru artificial sau un vizitator din Domeniile Neantului, dar nu eşti un trădător, ci ai fost doar unealta unuia. Eu nu pedepsesc uneltele. Ele fac rău numai în mâinile unui lucrător nepriceput. O să-ţi dau un sfat!

Argaven vorbea cu o emfază şi o satisfacţie ciudate, şi abia atunci mi-am dat seama că de doi ani nimeni nu-mi oferise vreun sfat. Mi se răspundea la întrebări, dar nu mi se dădeau sfaturi în mod deschis. Nici chiar Estraven n-o făcuse în momentele lui cele mai amabile. Era probabil ceva legat de shifgrethor.

— Să nu laşi pe nimeni să te folosească, domnule Ai, continuă regele. Ţine-te departe de facţiuni. Spune-ţi propriile minciuni şi acţionează pe cont propriu. Nu te-ncrede în nimeni. O ştiai pe asta? Nu te-ncrede în nimeni! Blestemat fie mincinosul de trădător cu sânge rece. Mă bizuiam pe el. Am pus lanţul de argint în jurul gâtului său blestemat. Mi-ar plăcea să-l sugrum! De fapt, niciodată nu m-am încrezut în el. Niciodată! Nu te-ncrede în nimeni. Să crape de foame-n haznalele din Mishnory, să caute-n gunoaie, putrezi-i-ar măruntaiele! Niciodată…

Se cutremură, se înecă, îşi trase răsuflarea cu un gâlgâit obscen şi se răsuci cu spatele la mine. Izbi cu piciorul în buştenii din cămin până ce scânteile se ridicară în vârtej, atingându-i faţa, părul şi tunica neagră, iar el le lovi cu palmele. Fără să se întoarcă, vorbi cu glas ascuţit, chinuit:

— Spune ce ai de spus, domnule Ai.

— Sire, pot să vă pun o întrebare?

— Da.

Se legăna de pe un picior pe celălalt, privind focul. A trebuit să mă adresez spatelui său:

— Credeţi că sunt ceea ce afirm că sunt?

— Estraven i-a pus pe doctori să-mi trimită o grămadă de benzi despre tine. La fel au făcut şi inginerii din Ateliere, care ţi-au cercetat vehiculul. Ei zic că nu eşti om, şi n-ar minţi chiar toţi. Atunci?

— Atunci, Sire, există şi alţii ca mine. Mai exact, sunt un reprezentant…

— Al acestei Uniuni — această Autoritate. Da, foarte, bine. Vrei să te-ntreb de ce te-au trimis aici?

Deşi era posibil ca Argaven să nu fie nici întreg la minte, nici viclean, avea destulă experienţă în evitările, provocările şi subtilităţile retorice folosite în conversaţie de cei a căror principală ţintă în viaţă o constituia dobândirea şi menţinerea unui nivel înalt de shifgrethor. Continuau să-mi fie necunoscute capitole întregi din ştiinţa aceasta, totuşi cunoşteam câte ceva despre aspectul competitiv, de dobândire a prestigiului şi despre permanentul duel verbal ce putea rezulta de aici. Faptul că eu nu mă înfruntam cu Argaven, ci încercam doar să comunic cu el, era, în sine ceva incomunicabil.

— Nu este un secret, Sire. Ecumenul doreşte o alianţă cu naţiunile de pe Gethen.

— În ce scop?

— Profitul material. Sporirea cunoştinţelor. Dezvoltarea complexităţii şi intensificarea vieţii inteligente. Îmbogăţirea armoniei spirituale întru gloria Domnului. Curiozitatea… Aventura… Încântarea…

Nu vorbeam în graiul celor care conduc oamenii: regii, cuceritorii, dictatorii, generalii. În graiul acela nu exista un răspuns la întrebarea lui. Posac şi indiferent, Argaven fixa focul, mutându-se de pe un picior pe altul.

— Cât de mare e acest Regat de Nicăieri, acest Ecumen?

— Domeniul ecumenic conţine optzeci şi trei de planete locuibile, pe care trăiesc aproximativ trei mii de popoare sau grupuri antropologice…

— Trei mii? Aha! Spune-mi atunci ce ar câştiga poporul meu, unul faţă de trei mii, dacă ne amestecăm cu toate naţiunile acestea de monştri care trăiesc în Neant? Se întoarse să mă privească. Era în plin duel oratoric, punând o întrebare retorică, aproape o glumă. Gluma însă era mai degrabă forţată. Aşa cum mă avertizase Estraven, regele era neliniştit, alarmat.

— Trei mii de naţiuni pe optzeci şi trei de planete, Sire, însă cea mai apropiată de Gethen se află la şaptesprezece ani de drum cu nave ce merg aproape cu viteza luminii. Dacă aţi crezut că Gethen poate fi atacată şi prădată de planetele vecine, gândiţi-vă la depărtarea care vă desparte. În imensitatea spaţiului cosmic, asemenea incursiuni de jaf nu-şi găsesc rostul. (Nu foloseam cuvântul „război" din simplul motiv că în karhidish nu există un termen pentru el.) Comerţul însă e profitabil, am continuat. Schimbul de informaţii, transmise prin ansiblu, de bunuri şi artefacte, expediate prin nave automate sau cu echipaj uman. Ambasadori, savanţi şi negustori… unii dintre ei ar putea veni aici, iar reprezentanţii voştri ar putea pleca pe alte planete. Ecumenul nu este un regat, ci un coordonator, un oficiu de cliring pentru comerţ şi ştiinţă. Fără el, comunicaţiile între lumile oamenilor ar fi supuse hazardului, iar comerţul ar deveni extrem de riscant. Vieţile oamenilor sunt prea scurte pentru distanţele interplanetare, dacă nu există un control şi un principiu de continuitate. De aceea, se aderă la Ecumen… Cu toţii suntem oameni, Sire. Cu toţii. Toate lumile oamenilor au fost populate, cu eoni în urmă, pornind din acelaşi loc: planeta Hain. Ne deosebim, dar cu toţii suntem fii ai aceleiaşi Vetre…

Nimic din discursul meu nu atrase curiozitatea regelui şi nici nu-l linişti. Am mai continuat puţin, încercând să sugerez că prezenţa Ecumenului putea spori, şi nicidecum ameninţa, shifgrethorul lui şi al Karhidei, însă zadarnic. Argaven rămânea posomorât ca o vidră bătrână în cuşcă, legănându-se înainte şi înapoi, de pe un picior pe celălalt, înainte şi înapoi, dezgolindu-şi dinţii într-o grimasă de durere. M-am oprit.

— Toţi sunt aşa negri ca tine?

În general, gethenienii sunt galbeni-cafenii sau roşii-cafenii, dar văzusem destui cu pielea la fel de oacheşă ca a mea.

— Unii sunt mai negri, am răspuns, avem diferite culori. Am deschis servieta (controlată de gărzile Palatului de patru ori până la Sala Roşie) în care aveam ansiblul şi mai multe documente. Acestea — filme, fotografii, tablouri, figurine animate şi câteva cuburi — alcătuiau o microgalerie a Omului: chipuri de pe Hain, Chiffewar şi Cetis, de pe S, Terra şi Alterra, din Extremităţi, Kapteyn, Ollul, Delta-Taurus, Rokanan, Ensbo, Cime, Gde şi Sheashel Haven… Regele privi vreo două, fără interes.

— Asta ce-i?

— O persoană de pe Cime, o femelă. Trebuia să folosesc termenul cu care gethenienii denumeau doar persoanele în faza culminantă de kemmer, alternativa fiind cuvântul lor pentru o femelă-animal.

— Permanent?

— Da.

Lăsă cubul holografic şi continuă să se legene, privindu-mă, sau privind pe lângă mine cu luminile flăcărilor dansându-i pe chip.

— Toţi sunt aşa… ca tine?

Acesta era obstacolul pe care nu-l puteam îndepărta din faţa lor. În cele din urmă, trebuiau să înveţe să-l depăşească.

7
{"b":"120315","o":1}