Oamenii cu voinţa mai călită s-ar fi descurcat mult mai bine, ar fi discutat între ei, ar fi împărţit apa în mod echitabil, l-ar fi ajutat pe bolnav şi ar fi fost mai curajoşi. Nu ştiu… Ştiu doar ce se întâmpla înăuntrul dubei.
În a cincea dimineaţă, dacă numărasem corect, la scurt timp după ce mă trezisem, luntrea s-a oprit. De afară am auzit glasuri şi strigăte îndepărtate. Uşile dubei au fost descuiate şi deschise larg.
Ne-am târât pe rând până la capătul deschis al cutiei metalice, unii în patru labe, şi am sărit sau ne-am prăbuşit pe sol. Mai exact, douăzeci şi patru dintre noi. Doi morţi, cadavrul cel vechi şi unul nou, cel care de două zile nu-şi băuse porţia de apă, au fost traşi afară.
Era frig, atât de frig şi atât de orbitor din cauza reflexiei soarelui pe neaua imaculată, încât ne venea foarte greu să părăsim adăpostul fetid al furgonului, şi unii dintre noi am izbucnit în lacrimi. Am rămas laolaltă lângă luntre, goi şi mirosind urât — micuţa noastră entitate nocturnă expusă luminii dureroase a zilei. Ne-au încolonat şi ne-au condus către o clădire aflată la câteva sute de metri. Pereţii din metal şi acoperişul troienit, întinderea de omăt din jur, uriaşul lanţ muntos de sub soarele care urca pe boltă, cerul imens — toate păreau că vibrează şi scânteiază datorită excesului de lumină.
Ne-am aliniat pentru a ne spăla într-un jgheab mare dintr-o baracă improvizată. Primul lucru a fost să bem apa de spălat. După aceea, am fost duşi în clădirea principală, unde ni s-au distribuit maieuri, cămăşi gri de flanelă, izmene, jambiere şi pâslari. Un paznic ne-a bifat numele pe o listă şi am intrat în sala de mese. Acolo, împreună cu vreo sută de indivizi, îmbrăcaţi tot în cenuşiu, ne-am aşezat la mesele ţintuite în podea şi am căpătat dejunul: terci de cereale şi bere. Apoi, atât deţinuţii noi cât şi cei vechi au fost împărţiţi în grupuri de câte doisprezece. Echipa mea a fost dusă la un joagăr, aflat la câteva sute de metri înapoia clădirii principale, în apropierea gardului. Dincolo de acesta, nu departe, începea o pădure ce acoperea dealurile care ondulau spre nord cât vedeai cu ochii. Sub conducerea unui gardian, luam scândurile de la joagăr şi le stivuiam într-o magazie uriaşă, unde erau depozitate iarna.
După zilele petrecute în dubă, nu ne era uşor să umblăm, să ne aplecăm şi să ridicăm greutăţi. Nu ni se permitea să stăm degeaba, dar nici nu ne zoreau. La mijlocul zilei, ni s-a adus câte o cană de orsh, o fiertură nefermentată. Înainte de apus, am revenit în barăci şi am căpătat cina: păsat de legume şi bere. Seara am fost zăvorâţi în dormitor, care era iluminat toată noaptea. Am dormit pe priciuri late de un metru şi jumătate, orânduite pe două nivele de-a lungul pereţilor. Deţinuţii mai vechi s-au repezit la cele de sus, locurile cele mai bune, datorită aerului cald care se ridica. Fiecare dintre noi căpătasem un sac de dormit gros şi grosolan, mirosind a sudoarea trupurilor trecute prin el, dar bine izolat şi călduros. Neplăcută pentru mine era lungimea lui. Pe un gethenian mijlociu îl acoperea până peste cap, dar nu şi pe mine. Şi nici pe prici nu mă puteam întinde complet.
Locul se numea Ferma Trei pentru Voluntari şi Reabilitare, a Comensualităţii Pulefen, Districtul Treizeci, care se situa în nord-vestul extrem al zonei locuibile din Orgoreyn, mărginită de munţii Sembensyen, de râul Esagel şi de coastă. În regiune nu existau aşezări mari şi populaţia era risipită. Oraşul cel mai apropiat de noi se numea Turuf şi se afla la câţiva kilometri spre sud-vest, dar nu l-am văzut niciodată. Ferma se întindea la marginea unui vast ţinut împădurit: Tarrenpeth. Prea nordică pentru copacii mari — hemmen, serem, sau vate negru — pădurea se compunea dintr-un singur soi de arbori, un conifer scund şi noduros, nu mai înalt de patru metri, cu cetina sură, denumit thore. Deşi pe Iarnă numărul speciilor băştinaşe, plante sau animale, este neobişnuit de mic, indivizii unei specii sunt foarte mulţi. Există mii de kilometri pătraţi acoperiţi numai de thore. Pe această planetă, până şi cele mai sălbatice locuri sunt atent îngrijite şi, cu toate că pădurea era exploatată de secole, în ea nu existau locuri pustii, pante erodate sau luminişuri presărate de cioturi. Se părea că toţi copacii erau inventariaţi, iar de la joagărul nostru nu se risipea nici măcar un fir de rumeguş. Ferma avea şi o făbricuţă, iar când vremea nu le permitea tăietorilor să plece la lucru, munceam acolo, prelucrând aşchii, scoarţă şi talas, tratându-le şi comprimându-le în diferite forme şi extrăgând din cetina uscată o răşină utilizată la materialele plastice.
Se muncea serios, fără să fim exploataţi. Dacă ne-ar fi dat ceva mai multă mâncare şi haine mai bune, ar fi fost aproape plăcut, însă foamea şi frigul continue nu ne mai permiteau să avem satisfacţii. Paznicii nu dădeau dovadă decât rareori de severitate şi niciodată de cruzime. În general erau indiferenţi, şleampăţi, greoi şi, pentru mine cel puţin, efeminaţi — dar nu în sensul delicateţii. sau al altor atribute feminine, ci dimpotrivă, aveau o corpolenţă inertă şi nepăsătoare, un soi de bovinitate. Între tovarăşii mei de dormitor, încercam, pentru prima dată pe Iarnă, senzaţia de a fi un bărbat printre femei sau printre eunuci. Deţinuţii aveau aceeaşi trupeşenie şi indolenţă. Îmi venea greu să-i deosebesc între ei. Nivelul emoţional părea întotdeauna coborât, iar discuţiile banale. La început, am considerat că apatia şi nivelarea se datorau lipsei de hrană, căldură şi libertate, dar în curând am descoperit că motivul era mult mai simplu: drogurile ce li se dădeau pentru a nu intra în kemmer.
Ştiusem că existau medicamente care puteau reduce sau elimina practic faza potentă a ciclului sexual gethenian. Se utilizau când anumite condiţii, sănătatea sau moralitatea dictau abstinenta. În felul acesta, una sau mai multe perioade kemmer puteau fi omise fără efecte negative. Folosirea voluntară a unor asemenea droguri era obişnuită şi acceptată. Nu mă gândisem că puteau fi administrate unor persoane care n-o doreau.
Existau motive întemeiate. Un deţinut în kemmer constituia un element perturbator în echipa lui de lucru. Dacă ar fi fost scutit de muncă, ce s-ar fi putut face cu el — mai ales dacă nici un altul nu intra în kemmer în aceeaşi perioadă? Situaţie posibilă la un număr de o sută cincizeci de deţinuţi. Pentru un gethenian în kemmer e destul de greu să nu aibă un partener. Atunci poate că-i mai bine să înlături chinurile şi timpul irosit, eliminând complet cauza. Asta şi făceau.
Deţinuţii care se aflau aici de câţiva ani se adaptaseră psihologic, şi cred că şi fizic, într-o anumită măsură, la această castrare chimică. Erau la fel de asexuaţi ca şi claponii. Aidoma îngerilor, nu cunoşteau nici ruşinea, nici dorinţa. Totuşi, absenţa unor sentimente atât de complexe nu mi se pare o trăsătură specific omenească.
Fiind strict definită şi limitată prin natură, nevoia sexuală a gethenienilor nu suferă influenţe majore din partea societăţii. Pornirile sexuale sunt mai încifrate, canalizate şi reprimate decât în orice societate bisexuală pe care o cunosc. Abstinenţa reprezintă o opţiune personală şi plăcerile se tolerează întotdeauna. Teama şi frustrarea sexuala sunt extrem de rare. Întâlneam pentru prima dată un caz de finalitate socială opusă pornirii sexuale. Fiind o suprimare, nu o simplă înăbuşire, produsese nu frustrare, ci ceva mult mai neliniştitor pe termen lung: pasivitate.
Pe Iarnă nu există colectivităţi de insecte. Din acest motiv, gethenienii nu se pot compara, aşa cum fac terrienii, cu nenumăratele oraşe de minusculi muncitori asexuaţi, care nu posedă alt instinct decât pe cel al supunerii faţă de grup. Dacă pe Iarnă ar fi existat furnici, poate că gethenienii ar fi încercat să le imite cu mult timp în urmă. Fermele de Voluntari sunt relativ recente, existând într-o singură ţară şi fiind practic necunoscute în alte părţi. Este însă un semn de rău augur al direcţiei în care poate evolua o societate de indivizi atât de vulnerabili din punct de vedere al controlului sexual.
