Luntrea s-a oprit după revărsatul zorilor. Prin fanta uşii, oamenii au început să strige că murise cineva şi trebuia scos cadavrul. Rând pe rând, am răcnit cu toţii. Am izbit cu pumnii în pereţi şi în uşă, stârnind un vacarm atât de îngrozitor în duba metalica, încât noi înşine nu-l puteam suporta. N-a apărut nimeni. Vehiculul a rămas nemişcat câteva ore. În cele din urmă, s-au auzit voci, luntrea s-a înclinat, derapând pe un petic de gheaţă, şi a pornit iarăşi. Privind afară, am văzut că era o dimineaţă însorită şi treceam printre dealuri împădurite.
Am continuat aşa trei zile şi patru nopţi — socotind-o şi pe aceea în care mă trezisem. Nu ne-am oprit la punctele de control şi cred că n-am traversat nici un fel de aşezare. Ruta era neregulată, de parcă ne furişam. Poposeam pentru schimbarea şoferilor şi încărcarea acumulatorilor. Existau însă şi alte staţionări, îndelungate, din motive ce nu puteau fi desluşite dinăuntru. Două zile am rămas locului, de la amiază până la căderea întunericului, ca un camion abandonat, pornind doar când era noapte deplină. O dată pe zi, în jurul amiezii, printr-o trapă din uşă primeam un recipient mare cu apă.
Numărând şi cadavrul, eram douăzeci şi şase, de două ori treisprezece. Gethenienii folosesc adesea numerele treisprezece, douăzeci şi sase, cincizeci şi doi, fără îndoială datorită ciclului lunar de 26 de zile ce formează luna lor invariabilă şi le aproximează ciclul sexual. Mortul fusese rezemat de uşile metalice care alcătuiau peretele din spate al cutiei noastre, unde era cel mai rece. Ceilalţi stăteam în picioare, aşezaţi sau întinşi, fiecare la locul său, în teritoriul său, în Domeniul său, până se înnopta. Atunci, gerul era atât de cumplit încât, încetul cu încetul, ne strângeam laolaltă şi ne contopeam într-o unică entitate care ocupa un singur spaţiu, caldă în mijloc şi rece pe margini.
Exista însă bunătate. Eu şi alţi câţiva, un bătrân şi un individ care tuşea rău, am fost identificaţi ca fiind cei mai puţin rezistenţi la frig şi, în fiecare noapte, noi constituiam mijlocul grupului, entitatea de douăzeci şi cinci, unde era cald. Nu luptasem pentru locul cel călduţ, pur şi simplu ne regăseam acolo, noapte de noapte.
Mi se pare tulburătoare bunătatea aceasta pe care fiinţele omeneşti n-o pierd. Tulburătoare, pentru că este tot ce mai rămâne când ne pomenim goi, în întuneric şi frig. Noi, care suntem atât de bogaţi, atât de plini de forţă, sfârşim prin a nu mai avea altceva de oferit.
În ciuda apropierii din timpul nopţilor, rămâneam distanţi între noi. Unii erau ameţiţi de sedative, alţii erau pur şi simplu înapoiaţi mental sau prezentau probleme de adaptabilitate. Toţi fuseseră maltrataţi şi acum erau speriaţi. Părea totuşi ciudat că din cei douăzeci şi cinci, nici unul nu se adresase celorlalţi din grup, nici măcar pentru a-i blestema. Exista bunătate şi răbdare, dar în tăcere, întotdeauna în tăcere. Strânşi laolaltă în bezna stătută a fragilităţii noastre comune, ne atingeam mereu, ne hurducăiam laolaltă, cădeam unul peste altul, ne respiram răsuflările contopite, aţâţam căldura trupurilor noastre aşa cum se aţâţă focul — însă rămâneam străini. N-am aflat niciodată numele vreunui om din dubă.
Într-o zi, cred că a treia, când ne-am oprit mai multe ore şi m-am întrebat dacă nu cumva fusesem abandonaţi să putrezim într-un pustiu, unul dintre ei a început să-mi vorbească. Era o istorie lungă despre o moară din sudul Orgoreynului, unde muncise şi avusese necazuri cu un supraveghetor. Vorbea întruna, cu un glas blând şi scăzut, şi-mi atingea des mâna, parcă pentru a se asigura că eram atent. Soarele cobora în vest şi, pe când stăteam nemişcaţi în drum, o rază a pătruns prin fanta uşii. Brusc, am putut vedea până în fundul dubei. Am zărit o faţă murdară, drăguţă, prostuţă şi obosită, care mă privea în timp ce vorbea, zâmbind cu timiditate şi căutând o consolare. Tânărul orgota era în kemmer şi fusese atras de mine. Singura dată când vreunul dintre ei îmi ceruse ceva, iar eu nu-i puteam oferi ceea ce dorea. M-am sculat şi m-am apropiat de ferestruică, prefăcându-mă că voiam o gură de aer proaspăt şi că privesc afară. N-am revenit la locul meu decât după multă vreme.
În noaptea aceea, furgonul urcă pante lungi, apoi coborî şi urcă iarăşi. La răstimpuri, se oprea în mod inexplicabil. La fiecare oprire, o tăcere îngheţată, neştirbită se întindea dincolo de pereţii metalici ai temniţei noastre, tăcerea pustiurilor uriaşe, a înălţimilor. Noul meu tovarăş rămăsese lângă mine şi continua să încerce să mă atingă. M-am ridicat din nou şi mi-am apăsat faţa de plasa ferestruicii, respirând aerul curat ce-mi tăia gâtlejul şi plămânii ca o lamă. În scurt timp, mâinile lipite de uşa metalică îmi amorţiseră. În cele din urmă, mi-am dat seama că erau, sau aveau să fie în curând, degradate. Răsuflarea mea crease o pante de gheaţă între buze şi plasă. A trebuit s-o rup cu degetele, înainte de a mă putea desprinde. Când m-am ghemuit printre ceilalţi, am început să dârdâi de frig aşa cum n-o făcusem niciodată, scuturându-mă în spasme sfâşietoare, aidoma unor convulsii provocate de febră. Duba porni. Zgomotul şi mişcarea creau o iluzie de căldură, destrămând liniştea aceea absolută, glacială, totuşi îmi era prea frig ca să mai pot adormi peste noapte. Bănuiam că ne aflam la o altitudine destul de ridicată, dar era greu de spus. Răsuflarea, bătăile inimii şi nivelul de energie nu sunt indicatori pe care să te poţi bizui, mai cu seamă în circumstanţele respective.
După cum am aflat ulterior, în noaptea aceea traversaserăm Sembensyenii, ale căror trecători sunt la peste trei mii de metri înălţime.
Foamea nu mă chinuia prea tare. Ultima masă pe care mi-o aminteam era prânzul lung şi săţios din casa lui Shusgis. Pesemne că mă hrăniseră în Kundershaden, însă nu ţineam minte nimic. Existenţa în această cutie metalică părea să excludă problema mâncatului, şi nu mă gândeam des la hrană. Pe de altă parte, setea constituia una dintre condiţiile permanente ale vieţii. O dată pe zi, trapa uşii din spate, special prevăzută pentru aşa ceva, era deblocată, unul dintre noi scotea recipientul, care revenea plin înăuntru, însoţit de o pală scurtă de aer îngheţat. Nu exista nici o modalitate de împărţire a apei. Recipientul trecea din mână în mână şi fiecare apuca să soarbă trei-patru înghiţituri, înainte de a-i fi luat din faţă. Nici unul dintre noi nu încercase să distribuie apa în mod egal sau să asigure disciplina. Nici unul nu intervenise să oprească apă pentru cel care tuşea şi care acum avea febră. Eu propusesem o dată, cei din jurul meu încuviinţaseră din cap, dar nu se făcuse nimic. Apa se împărţea aproximativ egal — nimeni nu încerca să bea mai mult decât îi era porţia — şi dispărea în câteva minute. O dată, ultimii trei, rezemaţi de peretele dinspre cabină, nu căpătară nimic, recipientul golindu-se mai devreme. În ziua următoare, doi dintre ei au solicitat să fie primii şi au fost lăsaţi. Al treilea zăcea ghemuit în colţul lui, fără să se clintească, şi nimeni nu se preocupă să-i dea raţia. De ce n-am încercat s-o fac eu? Nu ştiu. Era a patra zi în dubă. Dacă mi-ar fi trecut rândul, nu sunt sigur că m-aş fi străduit să-mi obţin tainul. Eram conştient de setea şi suferinţa fiecăruia, ale bolnavului şi ale celorlalţi, tot aşa cum le simţeam şi pe ale mele. Nu puteam face nimic pentru a curma aceste chinuri şi de aceea le acceptam ca toată lumea, netulburat.
Ştiu că oamenii se pot comporta extrem de diferit în aceleaşi circumstanţe. Aceştia erau orgota, un popor educat de la naştere în disciplina oarbă a cooperării, docilităţii şi supunerii faţa de scopul colectiv, decis la un nivel superior. Atributele independenţei şi deciziei le fuseseră atenuate. Fără vreo predispoziţie la mânie, alcătuiau un întreg din care făceam şi eu parte, toţi o simţeam şi reprezenta un refugiu şi o reală alinare în noapte — acea unitate a grupului strâns laolaltă, fiecare trăgând viaţă de la ceilalţi. Cu toate acestea, întregul nu avea un purtător de cuvânt, era pasiv şi lipsit de conducător.
