Zile în şir, am continuat să înaintăm spre est, peste câmpia de gheaţă. Jumătatea timpului planificat înainte de plecare, a treizeci şi cincea zi, Odorny Anner, ne-a găsit încă departe de jumătatea distanţei. Kilometrajul săniei arăta că parcurseserăm şase sute patruzeci de kilometri, însă probabil numai trei sferturi din aceştia reprezentau un progres real şi puteam doar estima cât mai rămăsese. Irosiserăm timp, efort şi provizii în îndelungata strădanie de a urca pe Gheaţă. Estraven nu era la fel de îngrijorat ca mine de sutele de kilometri ce ne aşteptau.

— Sania s-a uşurat, spunea el. Către sfârşit, va fi şi mai uşoară. Şi dacă va fi nevoie vom putea reduce raţiile. Să ştii că până acum am mâncat foarte bine.

Crezusem că era ironic, dar nu-l cunoşteam îndeajuns.

În ziua a patruzecea şi în cele două care i-au urmat, am fost opriţi de viscol. În lungile ore în care am zăcut în cort ca doi beţivi, Estraven a dormit aproape permanent şi n-a mâncat nimic, deşi a băut orsh sau apă îndulcită cu zahăr la ora meselor. Insista ca eu să mănânc, dar numai jumătăţi de raţii.

— N-ai experienţa flămânzirii, mi-a spus.

M-am simţit umilit.

— Şi o ai tu… Lord de Domeniu şi prim-ministru…?

— Genry, noi practicăm flămânzirea până devenim experţi. Am fost învăţat cum să suport foamea, atât în copilărie, în căminul din Estre, cât şi în Cetăţuia Rotherer de către Handdara. E drept că în Erhenrang mi-am cam pierdut antrenamentul, dar am exersat în Mishnory… Te rog, ascultă-mă, prietene, ştiu ce fac.

L-am ascultat.

Am continuat să mergem alte patru zile foarte geroase, niciodată cu temperaturi peste -30°C, apoi viscolul a reînceput, biciuindu-ne feţele dinspre est. După două minute, zăpada spulberată era atât de deasă încât nu-l puteam zări pe Estraven, aflat la doi metri de mine. Mă întorsesem cu spatele la el, încercând să-mi recapăt răsuflarea înaintea crivăţului care mă orbea şi mă sufoca, iar peste un minut, când am privit, dispăruseră şi el, şi sania. Nu mai exista nimic. Am făcut câţiva paşi spre locul în care se aflaseră, bâjbâind orbeşte cu mâinile. Eram surd şi singur într-un univers unde văzduhul era o materie solidă, alcătuită din grăunte înţepătoare. M-am speriat şi m-am împleticit înainte, răcnind disperat în minte: Therem!

Mi-a răspuns imediat, îngenuncheat chiar lângă mine:

— Vino să mă ajuţi la cort.

L-am ajutat, fără să-i povestesc despre clipa aceea de panică. Nu era nevoie. Viscolul a durat două zile. Deja pierduserăm cinci zile şi n-aveau să fie ultimele. Nimmer şi Anner sunt lunile marilor viforniţe.

— Le micşorăm tot mai mult, nu-i aşa? am comentat într-o seară, pe când măsurăm raţia de gichy-michy, ca s-o pun la fiert.

Estraven m-a privit. Pe chipul său lătăreţ, cu trăsături ferme, umbrele adânci de sub pomeţi arătau cât de mult slăbise, ochii îi erau afundaţi în orbite, iar buzele arse de vânt şi crăpate. Dumnezeu ştie cum arătam eu, dacă el era aşa. Îmi zâmbi.

— Cu noroc vom reuşi, fără noroc nu.

Aşa spusese de la început. În ciuda temerilor mele, în ciuda senzaţiei că mă avântasem într-o încercare disperată, eu nu fusesem destul de realist ca să-l cred. Chiar şi acum mă gândeam: „Totuşi am tras atât de tare…"

Însă Gheaţa nu ştia asta. De ce ar fi ştiut-o? Proporţiile trebuie respectate.

— Cum stai cu norocul, Therem? am întrebat în cele din urmă.

Nu a zâmbit. Nici n-a răspuns. Abia mai târziu a vorbit:

— M-am gândit la toate astea, acolo jos.

Pentru noi, acolo jos însemna sudul, lumea de sub nivelul calotei glaciare, regiunea pământului oamenilor, drumurilor, oraşelor, a tot ceea ce devenise greu de imaginat că ar exista cu adevărat.

— În ziua în care am plecat din Mishnory, continuă el, i-am scris regelui despre tine. I-am comunicat ce aflasem de la Shusgis: că urma să fii trimis la Ferma Pulefen. În momentul acela, nu eram sigur asupra intenţiilor mele, acţionasem intuitiv. De atunci, am tot analizat posibilele urmări. S-ar putea întâmpla ca regele să întrevadă o ocazie de a-şi spori shifgrethorul. Tibe îl va sfătui să n-o facă, dar Argaven va fi deja plictisit de el şi ar fi posibil să-i ignore sfatul. Va întreba: „Unde e Trimisul, oaspetele Karhidei?". Mishnory va minţi: „Din nefericire a murit astă toamnă, de friguri galbene." „Atunci de ce ne-a informat ambasada noastră că se află la Ferma Pulefen?" „Nu este acolo, puteţi verifica." „Nu, nu, nici nu poate fi vorba, îi credem pe cuvânt pe Comensualii din Orgoreyn…" Iar la câteva săptămâni după acest dialog, Trimisul apare în nordul Karhidei, evadat din Ferma Pulefen. Consternare în Mishnory, indignare în Erhenrang. Ştirbirea prestigiului Comensualilor, prinşi cu minciuna. Tu, Genry, vei fi o comoară, fratele-de-Vatră dispărut al regelui, pentru o vreme… Va trebui să-ţi chemi Nava Stelară imediat ce ţi se oferă ocazia. Adu-ţi tovarăşii în Karhide şi îndeplineşte-ţi misiunea, înainte ca Argaven să-şi dea seama că eşti un inamic potenţial, înainte ca Tibe sau alt consilier să-l sperie din nou, exploatându-i nebunia. Dacă face un târg cu tine, îl va respecta. A-l încălca înseamnă să-şi încalce propriul shifgrethor. Regii Harge îşi ţin cuvântul. Dar trebuie să acţionezi rapid şi să cobori nava cât mai iute.

— Aş face-o, dacă aş primi cel mai mărunt semn de acceptare.

— Nu, iartă-mă că-ţi dau sfaturi, dar nu trebuie să aştepţi aşa ceva. Cred că atât tu cât şi nava veţi fi primiţi cu braţele deschise. Karhide a fost extrem de umilită în ultima jumătate de an. Îi vei oferi lui Argaven posibilitatea de-a răsturna situaţia.

— Bine. Dar tu, între timp…

— Eu sunt Estraven Trădătorul. N-am absolut nimic de-a face cu tine.

— La început.

— La început, încuviinţă el.

— Vei putea să te ascunzi dacă, la început, vor exista pericole?

— Ah, da, cu siguranţă.

Am cinat. Mâncatul reprezenta o acţiune importantă şi ne absorbea atât de mult încât nu vorbeam niciodată în timpul meselor. Regula se aplica acum în forma ei cea mai draconică, poate chiar cea originală, în care nu se rostea nici un cuvânt până nu dispărea şi ultima firimitură. După aceea, Estraven spuse:

— Sper că am intuit bine… O să… o să mă ierţi…?

— Pentru că mi-ai oferit un sfat în mod direct? am întrebat, căci începusem în sfârşit să înţeleg anumite lucruri. Bineînţeles că te iert, Therem. Cum te poţi îndoi de aşa ceva? Nu ştii că eu n-am un shifgrethor pe care să-l apăr?

Ultimele cuvinte îl amuzară, deşi continua să fie îngândurat. În cele din urmă, vorbi:

— De ce ai venit singur… de ce ai fost trimis singur? Totul continuă să depindă de coborârea acelei nave. De ce s-a ales o variantă atât de dificilă pentru noi toţi?

— Acesta e obiceiul Ecumenului, care se bazează pe motive bine întemeiate. Deşi încep să mă întreb dacă le-am înţeles vreodată cu adevărat. Crezusem că am venit singur pentru binele vostru, că sunt în mod deliberat vulnerabil, pentru ca să nu pot constitui o ameninţare, să nu pot modifica un echilibru. Nu e o invazie, ci doar un mesaj. Dar nu numai atât. Singur, nu pot schimba lumea voastră, dar pot fi schimbat de către ea. Singur, trebuie să ascult, nu doar să vorbesc. Singur, relaţia pe care o voi stabili în cele din urmă, dacă o voi stabili, nu este impersonală şi strict politică, ci individuală, personală şi, în acelaşi timp, mai complexă decât una politică. Nu este de genul Noi şi Ei, nici Eu şi El/Ea, ci Eu şi Tu. Nu-i o relaţie politică, nici pragmatică, ci mistică. Într-un anumit fel, Ecumenul nu reprezintă o grupare politică, ci una mistică. Consideră că în orice acţiune, începutul şi scopul final sunt cele mai importante. Doctrina ecumenică este reversul celei care afirmă că scopul scuză mijloacele. De aceea, foloseşte căi subtile, lente şi aparent stranii, riscante, tot aşa cum procedează şi evoluţia, care până la un anumit punct a constituit modelul… Atunci, pentru binele vostru sunt singur aici? Ori pentru binele meu? Nu ştiu. Da, situaţia e dificilă. Te-aş întreba însă de ce gethenienii nu s-au gândit niciodată să inventeze vehicule aeriene? Un avion mic ne-ar fi scutit pe amândoi de multe necazuri!