Desigur că la conacul lui Kseshinskaia nu am fost niciodată. Clădirea a fost construită vre-o zece ani în urmă, în stilul care e modern acum cu planificare asimetrică, poduri de diferite înălțimi, tocul ușii de o configurare superbă și geamuri de diferite mărimi. Tencuiala – granit roșu și cenușiu, cărămidă, maiolică și metal decorativ – completau armonia geometric cu contrast și diversitate.

Trec prin apartamentele din față cu seră vitrantă și rotondă. Citesc inscripțiile mășcate de pe uși: ȚK RSDRP(b), PK RSDRP(b), ”Pravda” (Adevărul), ”Soldatskaia pravda” (Adevărul soldățesc). Mă orientez după sunetul vocilor în ușile deschise ale sălii mari. Stilul clădirii trece de la clădire la oameni: grupuri de soldați în pardesii lungi sunt amestecați cu matroși în chipiuri fără vizieră și pe alocuri este completat cu geaca strălucitoare a comisarilor. Fumul plumburiu al trabucurilor și țigărilor din mahorcă se ridică lin spre pod, transformându-se, ca ceara lichidă, în forme bizare. Sala e arhiplină. Pe soclu, la masa acoperită cu postav roșu, stau cei ce prezidează. Citind de pe o foaie de hârtie, ține cuvântarea un orator îmbrăcat într-un costum ieftin cu barbă puțină, păr rar roșcat și puțin pe un cap chel, imens. Este foarte șepeleag. Fiecare cuvânt este urmat de gesturi agonizate cu mâna dreaptă de parcă aruncă cuvintele în mulțime.

Mă decid să aflu, cine e în fața noastră. Alături stă un soldat sprijinit cu capul pe baioneta pușcăi gh, de după care i se vede numai nasul, o aluniță enormă în formă de pată pe obraz și țigara din mahorcă în colțul gurii. Îl ghiontesc:

Tovarășe, cine e acesta?

Soldatul, î-mi răspunde fără să î-mi întoarcă fața nebărbierită:

E el! Lenin! Vezi cum taie în burghezi!

Oratorul ”tăia” fără oprire, de parcă s-ar fi pregătit mulți ani.

Proletariatul conştient poate fi de acord cu un război revoluţionar care să justifice cu adevărat defensismul revoluţionar, numai cu condiţia ca puterea să treacă în mâinile proletariatului şi ale păturilor sărace ale ţărănimii care se aliază proletariatului și care renunţă la toate anexiunile de terenuri, în fapt şi nu formal pentru ca să se ajungă la o ruptură totală în fapt cu toate interesele capitalismului. Ţinând seama de buna-credinţă neândoielnică a straturilor largi ale reprezentanţilor din mase ai defensismului revoluţionar, care admit numai războiul pornit din necesitate şi nu în vederea cuceririlor, ţinând seama că aceştia sunt înşelaţi de burghezie, trebuie să li se explice foarte pe larg, cu deosebită stăruinţă şi răbdare, în ce constă greşeala lor, să li se arate că între capital şi războiul imperialist există o legătură indisolubilă, să li se demonstreze că fără doborârea capitalului războiul nu se poate încheia printr-o pace cu adevărat democratică, ci numai printr-o pace impusă prin forţă.

Foarte complicat! Cu coada ochiului observ că soldatul meu cu pată pe obraz a rămas cu gura căscată și țigara de mahorcă i s-a lipit de buza de jos. Cât oare din cele spuse a înțeles el și alții? Interesant gând are oratorul – războiul cu dușmanul exterior este criminal, cu al său este necesată. Să ascultăm mai departe…, același delirări…

Ne trebuie nu o republică parlamentară, dar o republică a Sovetelor în toată țara, de jos în sus. Să înlăturăm, poliția, armata și birocrația.

Desigur să le înlăturați! Cât a trebuit, Dumneavoastră, domnule Ulianov să Vă ascundeți de ei! Chiar a trebuit ca personal să dați date poliției din Zvejnițe!

Clasele vor dispărea la fel de inevitabil, cum inevitabil ele au apărut în trecut. Apoi va dispărea și statul.

Nu e clar. Ne vom reântoarce la societatea preistorică?

Toate aceste întrebări le va rezolva partidul. Singur, fără alianțe cu oportuniștii, fără apărători ai patriei și cu atât mai mult ai burghezilor, va redenumi partidul și î-și va pune scop să creeze un stat comună.

Comuna? Se pare că a fost inspirat de Comuna de la Paris. Exact! Anume de atâta au ridicat steagurile roșii pe corăbiile flotei Baltice, iar soldaților pe chipiuri le-au cusut panglici roșii și masa prezidiului e acoperită cu postav roșu – culoarea revoluției franceze, culoarea sângelui. Oare nu î-și amintesc cu ce s-a finisat Comuna la Paris: teroarea revoluționară, războiul civil și împărăția lui Napoleon, un ciocoi la fel de necrescut ca și Lenin.

Moartea a mii de proletari în lupta pentru o republică cu adevărat revoluționară, devenind o moarte fizică, nu este de fapt o moarte politică, dar din contra este cel mai mare câștig al proletariatului, cea mai impunătoare implimentare a hegemoniei lui în lupta pentru libertate. Noi trebuie să creăm un imn revoluționar Internațional în lupta contra social-șoviniștilor europeni și centriști. Printre ideile lor delirante și perversiunile marxsizmului se regăsește și minciuna oportună, precum că pregătirea răscoalei este un blanchizm.

Interesant, în cazul dat cuvântul blanchizm vine de la familia revoluționarului francez Louis August Blanc sau de la familia de domnișoară a mamei domnului Ulianov – Maria Izrailevna Blank? Un adevărat calambur, domnilor.

Suntem pe calea unei biruințe sigure, pentru că poporul este deja cuprins de deznădejde și înrăit. Îi vom despuia pe capitaliști de toate cizmele și le vom lua pâinea. Le vom lăsa gârmuji, îi vom încălța cu opinci!

Mulțimea care până acum asculta atent și păstra liniștea, a început să urle. În fumul acid au zburat chipiuri, berete, caciuli. Pe deasupra capurilor au început să se fluture gurile diferitor arme: pușcă, mitralieră, pistoale și baionete. Iar vecinul meu, soldatul a pus două degete în gură și a tras un șuierat lung, asurzitor. Se vede că ultimele cuvinte ale oratorului au fost înțelese mai bine decât toate și acum avea loc culminația piesei revoluționar-futuristă. E timpul să plec.

Dimineața am plecat la muncă, ca de obicei-devreme și liniștit. În cafenea, când aranjam scaunele pe masă, lângă fereastră, mi-am amintit de grănicerul argentinian. Stătea chiar aici. De ce a intrat la noi în cafenea? Doar să ia prânzul? De ce anume la noi? În Buenos Aeres sunt multe cafenele și restauranturi. Î-și ducea slujba în portul, din apropierea noastră. O fi vrut să guste dintr-o mâncare tradițională pe care nu o cunoștea încă sau o fi intrat din altă cauză? De ce m-a chemat pe mine și nu chelnerul? O fi văzut o față cunoscută? Și-a amintit sau nu a uitat niciodată? S-a așezat lângă fereastră la soare… Nu e un loc comod. Poate m-a chemat să mă arate cuiva care stătea de cealălaltă parte a ferestrei? Cui? Să-mi amintesc cine era după fereastră. Nu-mi amintesc. E vre-o legătură între el și Babashev, Slastnitzchii și Rudzevici? Când au venit? Până sau după vizită? După. Desigur, după. ,,Camarazii,, mei au venit cu o navă din Copenhaga… Da, se pare asta și este calea revoluționară prin Europa către imigranții din America de Sud.

Seara mă întorc înapoi. Camarazii mei, ca de obicei, î-și beau ceaiul. Cum de nu îi observasem mai demult! Când eu vin ei totdeauna sunt aici, toți împreună. Desigur, sunt un grup.

Deci, domnilor! Vă rog să serviți ceaiul pentru personalul de grad nedeterminat!

Luați loc, Istomin, m-a invitat la masă Slastnițkii. Iată paharul Dumneavoastră. Ceianicul e încă fierbinte. Care e motivul acestei dispoziții superbe?

Î-mi frec mâinile, i-au paharul cu lichid maroniu și fierbinte, pun două pătrățele de zahăr rafinat.

În primul rând am decis să mă izbăvesc de definiția socială, ,,personal cu grad nedeterminat,,. În al doilea rând, mâine am liber!

Te felicit, a zâmbit sarcastic Rudzevici, apropiind de mine fursecurile. Care e motivul?

Motivul e unul absolut minunat, domnilor, aniversarea a 105 ani de independență a Argentinei. Va fi organizată parada militară. Vreți să participați?

Doar ca admiratori, – a preluat vesel  Slastnitzkii.

De ce oare tace Babashev? Clar, e șeful grupului, evaluează situția. Cât de diferit văd acum lucrurile!