Dar Raiul de pe Anarres s-a dovedit a fi uscat, rece şi bătut de vânturi, restul planetei fiind chiar mai vitreg. Viaţa nu evoluase dincolo de peşti şi plante fără flori. Aerul era rarefiat, la fel ca aerul pe Urras la altitudine foarte mare. Soarele îi ardea, vântul îi îngheţa, praful îi sufoca. Timp de două sute de ani de la prima aterizare Annares a fost explorată, cartografiată, investigată, dar nu colonizată. De ce să te muţi într-un deşert bântuit de vânturi când era destul loc în plăcutele văi de pe Urras?

Dar au urmat exploatările miniere. Epocile autodevastatoare ale Mileniului al nouălea şi începutului Mileniului următor secătuiseră rezervele de pe Urras şi o dată cu perfecţionarea rachetelor devenise mai ieftin să sapi mine pe Lună decât să extragi metalele necesare din minereuri sărace ori din apa de mare. În anul Urrasian IX-738 s-au pus bazele unei aşezări la poalele munţilor Ne Thera, de unde se extrăgea mercur, în vechea regiune Ans Hos. Au denumit aşezarea Anarres Town. Nu era oraş, nu erau femei. Bărbaţii semnau un contract pentru a lucra doi-trei ani ca mineri, apoi se întorceau acasă, în lumea reală.

Luna şi minele sale intrau sub jurisdicţia Consiliului Guvernelor Mondiale, dar pe partea cealaltă, în emisfera estică a Lunii, poporul Thu deţinea un mic secret: o bază de rachete şi o aşezare de mineri la minele de aur, cu soţiile şi copiii. Aceştia locuiau cu adevărat pe Lună, dar nimeni nu cunoştea aceasta cu excepţia guvernului lor. Prăbuşirea acelui guvern în anul 771 a condus la propunerea, exprimată în cadrul Consiliului de Guverne Mondiale, de a da Luna Societăţii Internaţionale a Odonienilor — cumpărându-i, deci, cu o lume nouă înainte ca aceştia să submineze fatal autoritatea legii şi suveranitatea naţională pe Urras. Anarres Town a fost evacuat şi în mijlocul agitaţiei din Thu, două ultime rachete au fost expediate grabnic pentru a-i aduce pe mineri. Dar nu toţi au preferat să se întoarcă. Unora le plăcea deşertul răvăşit de furtuni.

Mai bine de douăzeci de ani cele douăsprezece nave repartizate Coloniştilor odonieni de către Consiliu au circulat dus-întors între cele două lumi, până când milionul de suflete care alesese noul mod de viaţă a fost transportat peste abisul pustiu. Apoi Portul a fost închis imigraţiei, fiind lăsat deschis numai pentru navele de transport în cadrul Acordului Comercial. Anarres Town număra deja o sută de mii de oameni şi fusese denumit Abbenay, care în noua limbă a noii societăţi însemna Înţelepciune, sau Minte.

Descentralizarea fusese un element esenţial în planurile lui Odo pentru societatea pe care nu a trăit să o vadă fondată. Nu avea nici o intenţie de a încerca o dezurbanizare a civilizaţiei. Deşi sugerase că limita naturală pentru mărimea unei comunităţi depinde de dependenţa sa de zona imediat înconjurătoare pentru alimentaţia esenţială şi energie, intenţia sa fusese ca toate comunităţile să fie conectate prin reţele de comunicaţii şi transport astfel încât bunurile şi ideile să poată ajunge acolo unde erau necesare, iar administrarea să funcţioneze cu repeziciune şi uşurinţă şi nici o comunitate să nu fie izolată de la activităţile de schimb şi interschimb. Dar această reţea nu avea să fie condusă de sus în jos. Nu avea să existe nici un centru de control, nici o capitală, nici o organizaţie pentru mecanismele autoîntreţinute ale birocraţiei şi pentru tendinţa de dominaţie a indivizilor care urmăreau să devină căpitani, şefi, conducători de stat.

Cu toate acestea, planurile ei fuseseră bazate pe pământul generos de pe Urras. Dar pe aridul Anarres comunităţile au trebuit să se risipească pe suprafeţe mari în căutarea de resurse şi doar puţine dintre ele se puteau autoîntreţine, oricât de reduse le erau noţiunile cu privire la ceea ce este necesar pentru a se întreţine. Într-adevăr, reduseseră drastic, până la un minim sub care nu puteau trece. Nu intenţionau să revină la tribalismul preurban, pretehnologic. Ştiau că anarhismul lor este produsul unei civilizaţii foarte avansate, al unei culturi complexe şi diversificate, al unei economii stabile şi al unei tehnologii deosebit de industrializate care putea asigura o producţie ridicată şi transportul rapid al bunurilor. Oricât de mari erau distanţele care separau aşezările, acestea urmăreau idealul organicismului complex. Au construit mai întâi drumurile, apoi casele. Resursele speciale şi produsele fiecărei regiuni erau continuu interschimbate cu acelea ale altora, printr-un proces minuţios de menţinere a echilibrului, acel echilibru al diversităţii care reprezintă caracteristica vieţii, a ecologiei naturale şi sociale.

Dar, aşa cum spuneau ei în maniera lor analogică, nu poţi avea un sistem nervos fără cel puţin un ganglion, şi preferabil un creier. Trebuia să existe un centru. Computerele care coordonau administrarea lucrurilor, diviziunea muncii şi distribuirea bunurilor, precum şi federaţiile centrale ale majorităţii sindicatelor de muncă se aflau în Abbenay, chiar de la început. Şi de la bun început Coloniştii fuseseră conştienţi că această centralizare inevitabilă este o ameninţare continuă care nu poate fi contracarată decât printr-o vigilenţă continuă.

O, copilă-Anarhie, infinită promisiune, -

infinită precauţie

ascult, noaptea ascult

lângă leagănul ca noaptea de adânc

dacă-i e bine oare copilului…

Pio Atean, care şi-a luat numele pravic de Tober, a scris toate astea în al paisprezecelea an al Colonizării. Primele eforturi ale odonienilor de a exprima în noua limbă noua lor lume au fost stângace, diforme, tulburătoare.

Abbenay, mintea şi centrul lui Anarres era acum acolo, în faţa dirijabilului, pe întinsa câmpie verde.

Acel verde strălucitor, intens al ogoarelor era, fără îndoială, o culoare care nu provenea de pe Anarres. Numai aici şi pe ţărmurile calde ale Mării Keran se simţeau bine cerealele din Lumea Veche. În alte părţi, principalele recolte agricole erau constituite din holum-de-pământ şi iarbă mene.

Când Shevek avea doar nouă ani, sarcina lui la şcoală în timpul după-amiezelor constase în îngrijirea plantelor ornamentale din comunitatea Wide Plains — plante exotice, delicate, care trebuie hrănite şi scoase la soare la fel ca bebeluşii. În îndeplinirea acestei sarcini paşnice şi precise îl asistase pe un bătrân; îi plăcuse de bătrân şi îi plăcuseră plantele, pământul şi munca propriu-zisă. Când zări culorile câmpiei de la Abbenay şi-l aminti pe bătrân şi mirosul îngrăşămintelor din untură de peşte şi culoarea primilor muguri pe rămurelele dezgolite, verdele acela curat şi viguros.

În depărtare, printre ogoarele fremătând de viaţă, zări o pată de alb care, când dirijabilul ajunse deasupra ei, se separă în cuburi, ca sarea măcinată.

Un mănunchi de fulgere orbitoare la marginea răsăriteană a oraşului îl făcu să clipească şi să vadă, pentru câteva clipe, pete negre în faţa ochilor. Erau marile oglinzi parabolice care asigurau căldura solară pentru rafinăriile de la Abbenay.

Dirijabilul coborî la un depozit de mărfuri, iar Shevek porni pe străzile celui mai mare oraş din lume.

Erau străzi largi, curate. Erau lipsite de umbră, pentru că Abbenay era situat la mai puţin de treizeci de grade nord de ecuator şi toate clădirile erau joase, cu excepţia turnurilor puternice, de rezervă ale turbinelor eoliene. Soarele strălucea alb pe un cer dur, intens, albastru-violet. Aerul era limpede şi curat, fără fum sau umezeală. Exista o anumită animaţie a lucrurilor, o duritate a marginilor şi colţurilor, o claritate. Fiecare obiect ieşea în evidenţă separat, individualizat.

Elementele care alcătuiau Abbenay erau aceleaşi ca în oricare altă comunitate odoniană, repetate de mai multe ori: ateliere, fabrici, domicilii, dormitoare, centre de învăţare, centre de distribuţie, depouri, cantine. Clădirile mai mari erau cel mai adesea grupate în jurul unor pieţe deschise, conferind oraşului o textură de bază celulară; era o succesiune de subcomunităţi, ori cartiere. Industria grea şi fabricile de prelucrarea alimentelor aveau tendinţa de a se grupa la periferiile oraşului, iar modelul celular era repetat prin aceea că industrii înrudite erau adesea situate alături într-o anumită piaţă ori pe o anumită stradă. Prima formaţiune de acest gen pe care o traversă Shevek se dovedi o serie de piaţete, districtul textil, plin de ateliere pentru prelucrarea fibrei de holum, filaturi şi ţesătorii, vopsitorii şi centre de distribuirea ţesăturilor şi confecţiilor. Centrul fiecărei piaţete era plantat cu o mică pădure de stâlpi, împodobiţi de sus până jos cu steaguri şi fanioane multicolore, proclamând cu mândrie industria locală. Majoritatea clădirilor din oraş erau într-o mare măsură asemănătoare, robuste, construite sănătos din piatră ori piatră de mare turnată. În ochii lui Shevek unele păreau deosebit de mari, dar majoritatea erau de numai un etaj, datorită frecvenţei cutremurelor. Din acelaşi motiv ferestrele erau mici, confecţionate dintr-o folie rezistentă de plastic cu siliciu, incasabilă. Erau mici, dar numeroase, pentru că nici un fel de lumină artificială nu mai era asigurată cu o oră înaintea răsăritului până la o oră după apus. Nu se mai dădea nici un fel de căldură atunci când temperatura în exterior depăşea 55 de grade Fahrenheit. Asta nu însemna că la Abbenay era criză de energie, în nici un caz, cu turbinele sale eoliene şi generatoarele bazate pe diferenţa calorică a pământului, folosite pentru încălzire, dar principiul economiei organice era mult prea esenţial în funcţionarea societăţii pentru a nu afecta profund etica şi estetica. "Excesul este excrement", scrisese Odo în Analogie. "Excrementele reţinute în corp înseamnă otravă."