— Nu s-a făcut nici o înţelegere şi nici nu se va face. Eliberaţi-i pe Vera şi ceilalţi. Fiica dumitale e liberă. Nu ne târguim, înţelegi? Şi nu ameninţăm.

Nu se auzea nici un sunet printre miile de oameni înşiraţi de-a lungul drumului. Deşi nu puteau auzi ce se spunea, tăcerea se întinsese peste ei. Doar ici, colo, şoapte de copii, nemulţumiţi că erau ţinuţi din scurt. Vântul de pe culme bătu mai puternic, apoi încetă. Norii de deasupra golfului Songe deveniră mai deşi, dar nu ascunseră soarele.

Falco nu răspunse.

În cele din urmă se întoarse. Vera îi văzu faţa, ţeapănă ca oţelul. Făcu semn spre ea să vină în faţă. Singură. Macmilan îi dădu drumul. Neîncrezătoare, făcu un pas înainte, apoi al doilea. Întâlni privirea lui Lev. Zâmbea. Oare victoria se obţine atât de uşor? Atât de uşor?

Explozia din puşca lui Macmilan, chiar în spatele capului ei, îi aruncă trupul înapoi de parcă ar fi fost chiar reculul armei. Dezechilibrată, fu lovită lateral de năvala bărbaţilor în haine cafenii, apoi aruncată jos în genunchi. Se auziră pocnete, un urlet şi un şuierat, ca un foc imens, dar în depărtare, unde putea arde un foc, aici erau doar oameni îngrămădiţi, înghesuiţi. Se târî, se zbătu, încercând să se ridice dar nu avea loc, nu rămăsese decât şuieratul focului, picioarele ce tropăiau, trupurile înghesuite şi praful pietros…

Era tăcere, dar nu o tăcere adevărată. O tăcere stupidă, fără înţeles, în capul ei, în urechea ei dreaptă. Scutură capul, să arunce toată tăcerea afară. Nu era destulă lumină. Soarele dispăruse. Era frig, vântul bătea rece, dar fără zgomot. Tremura, în timp ce se ridica, şi-şi strânse braţele pe burtă. Ce loc stupid să cazi, să stai întinsă! O înfuria. Costumul ei cel bun din mătase de copac se murdărise, plin de sânge, lipicios pe sâni şi pe braţe. Un bărbat zăcea lângă ea. Nu era solid. Toţi păreau solizi când stăteau în picioare şi o târau cu ei. Dar aşa, întins, părea subţire şi lipit de pământ, de parcă devenise o parte a lui, pe jumătate întors deja în ţărână. Nu mai era om, ci doar noroi, păr şi o haină cafenie murdară. Nu mai era om. Nu mai era nimic. Îi era frig şi locul nu era potrivit să stai. Încercă să se târască puţin. Nu rămăsese nimeni s-o trântească, dar nu putea să se ridice în picioare şi să meargă. De acum încolo trebuia să se târască. Nimeni nu mai putea sta în picioare. Nu exista nimic de care să te sprijini. Nimeni nu mai putea merge. Nu de aici înainte. Toţi zăceau la pământ, cei puţini care rămăseseră. Îl descoperi pe Lev, după ce se târî un timp. Nu fusese zdrobit în noroi şi praf, ca omul în haină cafenie. Figura îi rămăsese întreagă, cu ochii negri deschişi, privind spre cer. Dar nu priveau. Nu mai rămăsese destulă lumină. Nu mai era loc de lumină şi nu se auzea nici un sunet. Urma să plouă curând, norii se strânseseră deasupra ca un acoperiş. Una din mâinile lui Lev fusese zdrobită, iar oasele se rupseseră şi ieşiseră afară, albe. Se trase puţin mai departe, într-un loc de unde să nu vadă şi prinse cealaltă mână într-a ei. Era neatinsă. Dar rece.

— Aşa, zise ea, încercând să găsească un cuvânt de alinare.

Asta-i, dragul meu Lev…

Abia îşi auzea cuvintele, le spunea şi dispăreau în tăcere.

— Curând va fi totul bine, Lev…

— E în regulă, spuse Luz. Totul merge bine. Nu te îngrijora. Fu nevoită să vorbească tare şi se simţi prost fiindcă trebuia de fiecare dată să spună acelaşi lucru; dar, măcar pentru o vreme vorbele ei aveau efect. Vera se întindea iarăşi în pat şi tăcea. Dar avea să încerce din nou să se ridice în capul oaselor, să întrebe ce se întâmpla, neliniştită şi speriată. Avea să întrebe despre Lev:

— Lev e bine? Era rănit la mână.

Apoi avea să spună că trebuia să se întoarcă în Cetate, la Casa Falco. N-ar fi trebuit să fi venit cu oamenii aceia înarmaţi, era vina ei, asta numai pentru că dorise atât de mult să se întoarcă acasă. Dacă avea să se întoarcă iarăşi ca ostatică, lucrurile aveau să se îndrepte, nu?

— Totul e bine, nu-ţi fă griji, spuse Luz, tare, ca pentru auzul slăbit al Verei. Totul merge bine.

Şi într-adevăr, oamenii mergeau la culcare odată cu venirea nopţii şi se trezeau dimineaţa. Îşi făceau treburile, pregăteau hrana şi mâncau, discutau; viaţa îşi continua cursul. Luz îşi vede în continuare de a ei. Şi ea mergea noaptea să se culce. Îi venea greu să adoarmă, iar când reuşea, se trezea în beznă ca să scape de mulţimea îngrozitoare care o îmbrâncea şi ţipa. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla. Se întâlniseră. Încăperea era cufundată în întuneric şi în linişte. Se întâmplase, se terminase şi viaţa continua.

Funeraliile celor şaptesprezece care fuseseră ucişi avuseseră loc la două zile după marşul către Cetate; unii aveau să fie îngropaţi în satele lor, dar adunarea şi slujba făcută pentru toţi se ţinuse la Casa întâlnirii. Luz simţise că nu aparţinea locului acela şi că lui Andre, lui Southwind şi celorlalţi avea să le vină mai uşor dacă nu apărea şi ea pe acolo. Spusese că avea să stea cu Vera şi ei o lăsaseră. Dar, după mult timp petrecut în tăcerea grea a casei de pe câmpul spălat de ploaie, pe când Vera dormea şi Luz culegea seminţele de pe fibrele de copac de mătase ca să-şi găsească de treabă cu mâinile, un bărbat bătuse la uşă — un bărbat suplu, cu părul sur, nu-l recunoscuse de la început.

— Eu sunt Alexander Shults, spuse el. Doarme? Haide. N-ar fi trebuit să te fi lăsat aici.

Şi o duse înapoi la Casa întâlnirii, ca să însoţească până la locul de îngropăciune, procesiunea, tăcută care purta cele douăspezece coşciuge ale morţilor din Shantih. Aşa că ajunsese să stea, înfăşurată în şalul ei negru, în bătaia ploii la marginea mormântului lângă tatăl lui Lev. Îi era recunoscătoare pentru asta, deşi nu-şi spuseseră nimic.

Împreună cu Southwind, munci zi de zi pe câmpul cu cartofi al lui Southwind, pentru că recolta trebuia dusă la adăpost. În câteva zile ar fi început să putrezească în pământul umed. Munciră cot la cot atunci când Vera dormea şi făceau cu rândul, una pe câmp şi una în casă, atunci când se trezea şi avea nevoie de cineva alături. Mama lui Southwind venea deseori acolo, ca şi marele, tăcutul, competentul Italia, prietenul lui Southwind. Şi Andre trecuse pe acolo într-o zi, deşi avea şi el de muncă la câmp şi trebuia să mai petreacă în fiecare zi o parte din timp la Casa întâlnirii împreună cu Elia şi cu ceilalţi. Elia preluase conducerea, acum el era cel care purta discuţiile cu cei din Oraş. Andre povestise lui Luz şi Southwind ce se făcuse şi ce se spusese. Şaptesprezece oameni din Shantih morţi, acolo pe Drum; opt oameni din Cetate. Muriseră în numele păcii, dar şi uciseseră tot în numele ei. Totul se prăbuşise. Ochii lui Andre erau negri precum cărbunele. Glumise ca s-o înveselească pe Southwind (Luz observase, aşa după cum observa totul acum, fără să pună suflet, că el era îndrăgostit de Southwind de multă vreme), şi amândouă fetele zâmbiseră la glumele lui şi încercaseră să-l facă să se odihnească o vreme, alături de ele şi pe Vera. Luz şi Southwind munciră împreună, după-amiezile, pe câmp. Cartofii erau mici, tari şi curăţaţi, ieşind din noroi cu încâlceala lor fină de rădăcini. Găsea oarecare plăcere în munca de la câmp; în altceva, nu prea.

Din când în când, Luz gândea "Nimic din toate astea nu se petrece cu adevărat". I se părea că totul era doar un fel de tablou sau de ecran, un fel de joc de umbre, în spatele căruia se ascundea realitatea. Un spectacol cu păpuşi. Totul era atât de ciudat. Ce căuta ea pe câmp, târziu în după-amiază, pe vremea aceasta ceţoasă şi întunecată, purtând nişte pantaloni peticiţi, cu noroiul până la glezne şi până la coate, scoţând din pământ cartofi pentru oraşul Shanty? N-avea decât să se ridice şi să plece acasă. Fusta ei albastră şi bluza ei înflorată aveau să atârne curate şi călcate în dulapurile ei de haine. Teresa avea să-i aducă apă caldă pentru baie. În căminul din capătul de apus al Casei Falco, pe vremea asta, erau buşteni groşi şi un foc liniştit. Dincolo de sticla groasă a ferestrei, seara capătă nuanţe de albastru din ce în ce mai închis peste Golf. Poate că doctorul avea să dea pe acolo, căutând taifas, însoţit de buna lui prietenă Valera, sau, poate bătrânul consilier Di Giulio sperând să facă o partidă de şah cu tatăl ei…