— La dispoziţia dumneavoastră, don Luis!

— Bună dimineaţa, don Herman. Sunteţi gata? spuse Falco, cu vocea lui calmă.

— Gata, senhor! Către oraş!

Se întoarse şi conduse coloana de oameni către Strada Mare, fără să-l aştepte pe Falco. Acesta o luă pe Vera de braţ şi o trase după el printre bărbaţii în costume de culoare închisă, să se alăture lui Macmilan, în fruntea trupelor. Însoţitorii lui încercară să se strângă lângă el. Vera era înconjurată de bărbaţi, de armele şi biciurile lor, de braţe puternice, de figuri tinere, ostile. Strada era îngustă, iar Falco îşi croia drum cu forţa, trăgând-o pe Vera după el. Dar în momentul în care ajunse lângă Macmilan, în fruntea trupelor îi dădu drumul Verei şi merse liniştit, de parcă ar fi fost acolo tot timpul.

Macmilan îl privi şi zâmbi, cu zâmbetul lui obişnuit, larg, plăcut. Apoi se prefăcu surprins s-o vadă pe Vera.

— Ce-i asta, don Luis? Aţi luat şi o femeie?

— Ai primit vreun raport din oraş?

— Se strâng încă. Nici o mişcare.

— Garda cetăţii ni se alătură la monument?

— Împreună cu rezervele adunate de Angel. Bine că ne mişcăm! Oamenii au aşteptat prea mult!

— Sunt oamenii tăi, mă aştept să-i stăpâneşti, zise Falco.

— Sunt dornici de acţiune.

Vera îl văzu pe Falco aruncându-i tânărului o privire iute, întunecată.

— Ascultă, don Herman! Dacă oamenii tăi nu ascultă de ordine — dacă tu nu asculţi de ordine — arunci ne oprim acum, aici!

Falco se opri, iar forţa personalităţii sale era atât de puternică, încât Vera, Macmilan şi oamenii din urmă se opriră, de parcă ar fi fost legaţi de el.

Zâmbetul lui Macmilan dispăru.

— Dumneata comanzi, consiliere, zise el cu un ton curtenitor, care nu-i ascundea supărarea.

Falco dădu din cap şi porniră mai departe. Vera remarcă, mirată, că ritmul îl stabilea, acum Falco.

Când se apropiară de metereze, văzu în vârf, lângă monument, un grup şi mai mare, care-i aştepta. Iar când trecură pe sub umbra navei cosmice spectrale, trupele se alăturară oamenilor lui Falco şi Macmilan, aşa că atunci când ajunseră pe drum erau peste două sute de indivizi.

Ce făceau? se întrebă Vera. Atacau oraşul? Atunci de ce-o luaseră cu ei? Ce-au de gând să facă? Falco e nebun de durere, Macmilan e nebun de lăcomie şi toţi oamenii ăştia solizi, cu puştile lor, cu uniformele lor, aliniaţi sunt de nesuportat. De-ar veni şi ceilalţi, să văd măcar o figură omenească! De ce m-au adus doar pe mine, unde sunt ceilalţi, i-au ucis? Sunt nebuni cu toţii, miros a sânge… Oare ştiu că vin în oraş? Oare ştiu? Ce vor face? Elia! Andre! Lev, dragul meu! Ce veţi face, ce veţi face? Veţi rezista? Nu mai pot, merg prea repede, nu mai pot…

Deşi cei din oraş şi cei din sate începuseră să se strângă — pentru Marşul Scurt, cum îl numise fără să zâmbească Sasha — încă din zori; urmau să ajungă cu toţii abia la amiază. Erau o mulţime imensă, nedirijată, oarecum haotică datorită prezenţei multor copii şi vânzolelii continue a celor ce-şi căutau prietenii să meargă împreună. De aceea nu înaintau foarte repede pe drumul spre cetate.

Falco şi Macmilan, dimpotrivă, se mişcaseră foarte repede când aflaseră de o aglomerare masivă de târgoveţi pe drum. Trupele lor — armata lui Macmilan, garda cetăţii, paznicii particulari ai diferiţilor şefi şi o adunătură de voluntari — ajunseseră pe drum la amiază şi înaintau iute.

Astfel, cele două grupuri se întâlniră în drum la Rocktop Hill, mai aproape de oraş decât de cetate. Avangarda Poporului Păcii ajunsese pe culmea joasă a dealului şi văzu oamenii din cetate urcând spre ea. Se opriră imediat. Aveau avantajul înălţimii, dar şi un dezavantaj: mulţi se găseau pe panta de est a dealului şi nu vedeau ce se întâmplă, nici nu erau văzuţi. Elia le sugeră lui Andre şi Lev să se retragă vreo sută de metri şi să-i întâlnească pe cei din cetate la poalele dealului. Deşi retragerea putea fi considerată un semn de slăbiciune, hotărâră că aşa-i mai bine. Merita văzută figura lui Herman Macmilan când ajunse pe culmea dealului şi văzu, pentru prima oară cine îi înfrunta: vreo patru mii de oameni, masaţi de-a lungul drumului, pe pantă şi pe câmpie, copii, femei şi bărbaţi, cea mai mare adunare de fiinţe umane ce avusese loc pe planetă. Cântau. Figura aspră a lui Macmilan păli. Dădu câteva ordine oamenilor săi, iar aceştia meşteriră ceva la armele lor, apoi le ţinură pregătite în mâini. Mulţi dintre paznici şi voluntari începură să ţipe şi să strige, ca să acopere cântecul şi dură ceva timp până fură potoliţi, pentru ca şefii celor două grupuri să poată discuta.

Falco începu să vorbească, dar era încă mult zgomot, iar vocea lui seacă nu se auzea. Lev înaintă şi-i răspunse. Glasul lui îi făcu pe ceilalţi să tacă, înălţându-se triumfător în aerul argintiu, vântos, de pe culmea dealului.

— Poporul Păcii salută cu camaraderie reprezentanţii cetăţii! Am venit să vă explicăm ce vrem să facem, ce vă cerem să faceţi şi ce se va întâmpla dacă ne respingeţi propunerea. Ascultaţi ce spunem, oameni de pe Victoria, pentru că în asta stau speranţele noastre! în primul rând ostatecii trebuie eliberaţi. În al doilea rând, nu va mai exista muncă silnică. În al treilea rând, reprezentanţii din cetate şi oraş se vor întâlni şi vor stabili o înţelegere mai corectă. Şi, în ultimul rând, planul celor din oraş de a întemeia o colonie în nord nu va fi împiedicat de cei din cetate, aşa cum planul celor din cetate de a deschide colonizării Valea de Sud, de-a lungul râului Mill, nu va fi împiedicat de cei din oraş. Aceste patru puncte au fost discutate de cei din oraş şi nu sunt negociabile. Dacă nu vor fi acceptate de Consiliu, poporul din oraş avertizează locuitorii din cetate că orice cooperare în muncă, negoţ, furnizare de hrană, lemn, haine, minereuri şi produse va înceta şi nu va fi reluată până nu vor fi acceptate şi îndeplinite cele patru puncte. Această soluţie nu acceptă nici un compromis. Nu vom folosi, în nici un caz violenţa. Dar nu vom coopera cu voi până nu vor fi îndeplinite cererile noastre. Nici nu ne vom târgui, nici nu vom accepta compromisuri. Am exprimat părerea poporului meu. Vom rezista! înconjurată de bărbaţi solizi, în haine cafenii, Vera nu putea vedea nimic, decât umeri, spinări, puşti. Stătea tremurând, gâfâind din cauza marşului forţat, cu ochii în lacrimi. Vocea limpede curajoasă, puternică, tânără, vorbind fără furie sau ezitare, cântând cuvinte despre raţiune şi pace, cântând sufletul lui Lev, sufletul ei, sufletul lor, nădejdea şi speranţa…

— Nici vorbă despre târguială sau compromis, se auzi vocea seacă, sumbră, a lui Falco. Asupra acestor puncte suntem de acord. Spectacolul mulţimii voastre e impresionant. Dar să vă intre în cap că noi suntem de partea legii, că suntem înarmaţi. Nu vrem violenţă. Nu-i necesară. Dar voi ne obligaţi s-o folosim, aducând o asemenea mulţime să ne impuneţi cererile voastre. Un asemenea lucru e intolerabil. Dacă oamenii voştri încearcă să facă un pas spre cetate, ai noştri vor primi ordin să-i oprească. Responsabilitatea răniţilor şi morţilor vă va aparţine. Ne-aţi obligat să luăm măsuri extreme pentru apărarea Comunităţii oamenilor de pe Victoria. Nu vom ezita să le aplicăm. Dau ordin ca această mulţime să se împrăştie şi să se întoarcă acasă! Dacă nu vă supuneţi, voi permite oamenilor mei să-şi folosească armele! înainte de asta, vreau să schimbăm ostatecii, aşa cum ne-am înţeles. Cele două femei Vera Adelson şi Luz Marina Falco sunt aici? Lăsaţi-le să treacă printre voi nestingherite!

— Nu ne-am înţeles asupra vreunui schimb, spuse Lev, de data asta cu furie în glas.

Herman Macmilan îşi croise drum printre oamenii săi şi o apucase pe Vera de braţ, ca şi cum ar fi încercat s-o împiedice să fugă sau s-o escorteze în faţă. Strânsoarea puternică a mâinii o şocă, şi o înfurie, tremură din nou, dar nu-l împinse şi nu-i spuse nimic lui Macmilan. Îi vedea acum şi pe Falco şi pe Lev. Rămase liniştită.

Lev stătea în faţa ei, la vreo zece metri, pe coama netedă a dealului. Figura lui arăta extraordinar de strălucitoare, în razele puternice, sclipitoare, ale soarelui. Elia era în spatele lui şi-i spunea ceva agitat. Lev scutură din cap şi se întoarse spre Falco: