Baley se gândi la ochelarii sparţi ai comisarului şi, în ciuda gândurilor sumbre, un colţ al gurii îi tresări. Bietul Julius! Avusese toate motivele să fie tulburat. Enderby nu beneficiase de nici o modalitate prin care să explice situaţia spaţialilor superiori, care priveau incapacităţile fizice ca fiind atribute specifice şi dezgustătoare ale pământenilor nemodificaţi genetic. Cel puţin nu putuse s-o facă fără să-şi piardă din prestanţă, iar prestanţa era vitală pentru comisarul de poliţie Julius Enderby. Ei bine, pământenii trebuiau să se susţină în unele privinţe. Robotul n-avea să afle niciodată de la Baley despre miopia lui Enderby.

— Una câte una, urmă R. Daneel, au fost investigate diversele ieşiri din Oraş. Ştii câte sunt, Elijah?

Baley clătină din cap, apoi hazardă un răspuns:

— Douăzeci?

— Cinci sute două.

— Câte?!

— Iniţial au fost şi mai multe, dar numai cinci sute două au rămas funcţionale. Oraşul New York a crescut lent, Elijah. Cândva s-a găsit sub cerul liber şi oamenii ieşeau frecvent în ţinuturile din jur.

— Sigur că da, ştiu asta.

— Ei bine, când Oraşul a fost închis prima dată, au rămas multe ieşiri. Cinci sute două dintre ele mai există şi azi. Restul au fost blocate, sau Oraşul s-a extins pur şi simplu peste ele. Nu punem la socoteală punctele de acces pentru vehiculele aeriene.

— Bun… ce s-a aflat de la ieşiri?

— Investigaţiile au fost zadarnice. Ieşirile nu sunt păzite. Nu am putut găsi nici o persoană oficială care să răspundă de ele, sau care să le considere jurisdicţia sa. Se pare că nimeni nu ştia nici măcar despre existenţa lor. Orice om ar fi putut ieşi prin oricare dintre ele, oricând, pentru ca să revină tot pe acolo, după bunul său plac. Nu ar fi fost detectat niciodată.

— Altceva? Presupun că arma a dispărut.

— Da.

— Indicii de orice fel?

— Nici unul. Am cercetat cu atenţie împrejurimile Oraşului Spaţial. Roboţii de la ferme au fost aproape inutili ca potenţiali martori. Ei sunt cu puţin mai mult decât simple maşinării agricole automatizate, rareori umanoide. În plus, la ferme nu există oameni.

— Mda… Ce-i de făcut în continuare?

— Întrucât am eşuat, deocamdată, la un capăt al firului, respectiv Oraşul Spaţial, vom acţiona în celălalt capăt — Oraşul New York.

Sarcina noastră va fi să depistăm toate grupările posibil subversive, să trecem prin sită toate organizaţiile dizidente…

— Cât timp intenţionezi să anchetezi? îl întrerupse Baley.

— Cât mai puţin posibil, cât de mult va fi necesar.

— Ei bine, reflectă detectivul gânditor, aş fi preferat să fi avut alt partener.

— Eu nu, răspunse R. Daneel. Comisarul ţi-a lăudat loialitatea şi capacităţile.

— Frumos din partea lui, mârâi sardonic Baley.

„Bietul Julius”, îşi spuse în gând. „Îi apăs conştiinţa şi se străduieşte din răsputeri.”

— Nu ne-am bizuit exclusiv pe spusele sale, zise R. Daneel. Am verificat propriile noastre arhive. Te-ai exprimat deschis împotriva utilizării roboţilor în Departamentul tău.

— Ai ceva de obiectat?

— Absolut nimic. În mod evident, dreptul la opinie îţi aparţine. A fost totuşi necesar să îţi verificăm cu atenţie profilul psihologic. Ştim că, deşi îi deteşti intens pe R-i, vei lucra alături de unul, dacă apreciezi că este de datoria ta să o faci. Deţii un coeficient extraordinar de mare al loialităţii şi respectului faţă de autorităţile legale. Este exact ceea ce ne trebuie nouă. Comisarul Enderby te-a apreciat corect.

— Nu ai resentimente personale din cauza sentimentelor mele antiroboţi?

— În ce fel pot ele juca vreun rol, dacă nu te împiedică să lucrezi cu mine şi să mă ajuţi în finalizarea anchetei?

Baley se simţi blocat şi ripostă beligerant:

— Ei bine, atunci, dacă eu am trecut testul, ce se poate spune despre tine? Ce face din tine un detectiv?

— Nu te înţeleg.

— Ai fost conceput ca maşină colectoare de informaţii. O imitaţie a omului care să înregistreze evenimentele din viaţa pământenilor pentru a fi analizate de spaţiali.

— A fi o maşină colectoare de informaţii reprezintă un început bun pentru un investigator, nu este aşa?

— Un început, poate, dar în nici un caz asta nu-i totul.

— Desigur, circuitele mele au mai suferit o ajustare finală.

— Aş fi curios să aflu detalii în privinţa asta, Daneel.

— Nimic mai simplu. În băncile mele motivaţionale a fost introdus un factor de impulsionare extrem de puternic: dorinţa justiţiară.

— Justiţiară strigă Baley.

Ironia i se destrămă de pe chip, fiind înlocuită de o expresie de vădită neîncredere.

R. Daneel se răsucise însă iute în scaun şi privea spre uşă.

— Este cineva acolo, anunţă el.

Era într-adevăr cineva. Uşa se deschise şi Jessie, palidă şi cu buzele strânse într-o linie subţire, intră în apartament.

Baley fu surprins.

— Jessie? se încruntă el. S-a-ntâmplat ceva?

Femeia rămase locului, fără să-l privească în ochi.

— Îmi pare rău c-a trebuit să…, începu ea, apoi se opri.

— Unde-i Bentley?

— Va rămâne peste noapte în Sala Tinerilor.

— De ce? Nu ţi-am spus să faci aşa ceva.

— Am înţeles că partenerul tău va rămâne peste noapte şi m-am gândit că va avea nevoie de camera lui Bentley.

— Nu era necesar, Jessie, rosti R. Daneel.

Ea ridică ochii spre chipul lui R. Daneel, privindu-l deschis.

Baley îşi examină vârfurile degetelor, îngrozit de ceea ce putea să urmeze, dar cumva incapabil să intervină. Tăcerea îi apăsă greu pe timpane, iar apoi, parcă prin nenumărate straturi de plastex, auzi glasul soţiei sale:

— Daneel, cred că eşti un robot.

Şi R. Daneel răspunse cu aceeaşi voce calmă dintotdeauna:

— Da, sunt.

La nivelurile din vârful unora dintre cele mai bogate subsecţiuni ale Oraşului se aflau Solariile naturale, unde şicane din cuarţ cu obloane metalice amovibile opreau pătrunderea aerului din exterior, dar permiteau trecerea luminii solare. Acolo se puteau bronza nevestele şi fiicele principalilor administratori şi executivi ai Oraşului. Tot acolo, în fiecare seară se întâmpla un fenomen unic.

Se lăsa noaptea.

În restul Oraşului (incluzând Solariile-UV, unde, în conformitate cu timpul care le fusese alocat, milioane de locuitori se puteau expune ocazional lungimilor de undă artificiale emise de lămpile cu arc) existau doar ciclurile temporale arbitrare.

Activităţile Oraşului ar fi putut continua cu uşurinţă în trei schimburi de câte opt ore sau în patru schimburi de câte şase ore, „zi” şi „noapte” deopotrivă. Lumina şi munca s-ar fi putut foarte simplu succeda întruna, la nesfârşit. Dintotdeauna existaseră reformatori civici care, periodic, sugeraseră posibilitatea aceasta în interesul economiei şi eficienţei.

Transpunerea în practică nu fusese niciodată acceptată.

Multe dintre obiceiurile anterioare ale societăţii terestre fuseseră abandonate în acelaşi interes al economiei şi eficienţei: spaţiul, intimitatea, ba chiar o mare parte a liberului arbitru. Totuşi acelea erau produse ale civilizaţiei şi nu aveau o vechime mai mare de zece mii de ani.

Pe de altă parte, adaptarea la ciclul nocturn de somn avea vârsta omului: un milion de ani. Obiceiul respectiv era greu de abandonat. Deşi înserarea nu era vizibilă, luminile din apartamente se stingeau o dată cu trecerea orelor nopţii şi pulsul Oraşului se diminua. Deşi pe bulevardele acoperite ale Oraşului nimeni n-ar fi putut deosebi amiaza de miezul nopţii sau de orice alt fenomen cosmic, omenirea urma deplasările mute ale arătătoarelor ceasornicelor.

Expresurile se goleau, vacarmul vieţii se diminua, gloata care furnica pe arterele colosale se destrăma; Oraşul New York se afla în umbra neobservată a Pământului şi populaţia lui dormea.