Excelența voastră, i-au eu poziția de drept în fața generalului, – permiteți-mi să mă prezint. Sunt fostul subofiețr de cavalerie Istomin. Am venit în subordinea Dumneavoastră la ordinului tovarășului Troțki.

Snesarev s-a mirat foarte mult de cele auzite. Oare chiar e posibil să mă țină minte sau știe ceva despre slujba mea?

Eu să fiu sincer am așteptat să văd un proletar de la uzinele din Țarițîn, – a zis încet generalul, fără să-și ea ochii de la mine. – Am nevoie de un adiutant bine cunoscut cu Țarițînul sau și mai bine care a trăit acolo. Și când colo! Î-mi este trimis un oarecare subofițer de cavalerie!

Presupun că tovarășul Troțkii și-a oprit alegerea asupra persoanei mele din ambele motive expuse de Dumneavoastră. Sunt cunoscut cu slujba în armată. M-am născut și am crescut la Țarițîn. Dacă e să fiu mai exact, în cătunul Bukatin pe ....

Malul stâng al râului Volga, – m-a întrerupt Snesarev.

Exact așa, Excelența voastră, – am rostit cadențat eu, străduindu-mă să nu fie observată mirarea mea extremă. Se vede că generalul a studiat foarte amănunțit geografia uezdului Țarițîn. – La Țarițîn am absolvit gimnaziul.

Foarte bine, – a zis încet generalul, se părea că încă nu știe cum să procedeze cu mine. – Probabil că la fel a-ți mai absolvit și Școala de Cavalerie și a-ți slujit pe frontul german. Da?

Exact.

Oare chiar să-și fi amintit? Ce e mai departe?

Chiar de Dumneavoastră și am nevoie! – a zis pe neașteptate Snesarev. – Luați loc.

El a mutat cu acuratețe hârtiile și cărțile de referință la marginea mesei. Trenul s-a pornit.

Î-mi închipui, că a-ți flămânzit vârtos. Deaceea Vă propun să luăm cina, – pe fața generalului a apărut un zâmbet reținut.

Cu foarte mare plăcere. Cartelele pentru alimente le-am primit chiar în cabinetul tovarășului Troțki, dar să iau alimente pe ele așa și nu am reușit.

Nu Vă neliniștiți. Sunt sigur la Țarițîn nu ve-ți avea nevoie de ele. Să servim cina și vom vorbi. Iar la cină noi avem șci, fără carne, dar în schimb cu pâine, drept că uscată și probabil e vechi de vre-o lună. La felul doi răcituri din… ceva. Iar la desert ceai negru cu rafinad și samogon proletar. Ce ziceți?

Nu e rău după foamea îndurată la Moscova. Cred că voi servi de toate, în afară de samogon.

Sunt de acord.

Iar acum despre lucru, – a zis Snesarev după ce a luat cina. – Peste câteva zile noi vom veni la Țarițînul Dumneavoastră natal, unde va trebui să organizăm apărarea lui, – generalul din nou a întins pe masă harta imensă. – Orașul are o importanță strategică, pentru că doar pe aici se pot asigura livrările de alimente în provinciile centrale a țării, inclusiv la Moscova și Petrograd. De la nord-vest spre oraș vine armata germană cu generalul Krasnov și cu haidamacii. De la sud-vest Armata de Voluntari de pe linia Astrahani-Țarițîn-Kamîșin încearkă să se uneaskă cu cazacii de la Ural, armata amiralului Kolciak, Armata Populară a Samariei. De la sud înaintează cazacii de pe Don, din Kazani, Astrahan, Teri, Ural și chiar închipuiți-vă! – cazacii din Orenburg. După unirea tuturor acestor armate și semiarmate va fi oprit complet nu doar fluxul de alimente din provinciile de sud, dar și livrările de petrol de la Marea Kaspikă. Va veni o foame completă. Automobilele simple și mașinile blindate se vor opri. Apoi grupul unit de armate, mai mult ca sigur se va mișca de-a lungul râului Volga spre Moscova și va decide rezultatul războiului civil în folosul său.

Se primește o situație patetică, foarte ambiguă, – am zis eu indecis, șocat fiind de cele auzite. – Totul e contra noastră!

Exact așa, – a zis imperturbabil Snesarev.

Ca totdeauna, complexitatea înaltă a sarcinii i-a provocat o creștere a energiei mintale și o concentrare a atenției la micile detalii, prin care după cum credea el, poate fi găsită cea mai eficientă rezolvare a sarcinii puse.

În plus, situația noastră se agravează din cauza amplasării orașului într-o poziție foarte rea pentru apărare, deoarece acolo lipsesc cu desăvârșie împrejmuirile naturale – în jur e doar stepă, iar calea de retragere tăiată de râu.

La Țarițîn se spune doar Volga nu se zice râu, – l-am corectat eu.

Uite cum? Curios… Țarițînul cu suburbiile, fabricile și uzinele sale este întins pe o lungime de multe verste. Va trebui să adunăm puteri impunătoare, dar care nu sunt nici în oraș, nici la comandamentul de la Moscova. Ne vom decide definitiv ce facem deja pe loc, dar trebuie să ne pregătim de pe acuma, cât suntem în drum. Cu atât mai mult că timp avem preadestul. Având în vedere situația de pe căile ferate și agitația care e pe drumul pe care mergem, nu se știe când vom ajunge la Țarițîn. Eu am reușit să adun ceva literatură despre regiunea aceasta, dar foarte puțină. Multe bibilioteci sunt jefuite sau închise complet de noua putere, care zice că această literatură e dăunătoare proletariatului, iar alte publicații încă nu au publicat și slabă nădejde să fie publicate cândva. De fapt eu deja am destulă informație cât să-mi creez o impresie despre uezd și teritoriul aferent. Cu toate acestea am decis să găsesc pe cineva, care a trăit acolo, ca să pot primi informația din sursă directă și să mă pot orienta mai ușor pe loc. În plus nu se știe cum administrația locală mă va accepta, îmbrăcat în mundir de general. În orice caz nu-mi voi scoate mundirul și premiile militare, să mi se dea iertare. Acum povestiți-mi despre Dumneavoastră.

La ordin. Tata e un nobil, dar acesta e doar un titlu. Familia a sărăcit câteva generații în urmă. Mama – femeie de cazaci. Am absolvit gimnaziul, apoi școala de cavalerie.

Cum de a-ți putut să finisați gimnaziul din Țarițîn dacă locuiați pe malul stâng. Doar nu este nici un pod.

Când timpul î-mi piermitea, tata cu bunelul mă duceau cu luntrea. Ei târguiau acolo cu pește. Iarna mergeam singur pe ghiață. Iar dacă lipseam de la lecții, învățam acasă în sala de lectură. Apoi dădeam examenele.

Minunat m-a lăudat generalul. – Atât de tare Vă trăgeați la carte?

Da mereu am visat să fac carieră militară, nu de pescar sau meșteșugar. Iar în oraș până în ziua de azi nu este nici o școală sau universitate.

Meritați laude. Eu am citit, că cazacii cândva au construit acolo o fortăreață. S-a mai păstrat?

Nu, cu părere de rău. Prima fortăreață a fost construită pe insula Flămândă(Golodnâi) în secolul al XVI-lea, pentru opri atacurile tatarilor din Astrahani spre Moscovia. Apoi au construit încă una, mai mare, pe malul drept la confluența cu râul Țarița (Împărăteasa). Pe insula Flămândă demult nu mai locuiește nimeni, doar pasc vitele. Ambele fortărețe au fost distruse și arse în timpul răscoalelor căzăcești și revoltelor țărănești.

Generalul din nou s-a uitat la hartă.

Căile ferate… ramificările Sud-Estică, Donețk și Vladikavkaz… M-da… toate drumurile merg spre Țarițînn. Se vede că va fi o bătălie pe cinste. E clar deja că în uezd trăiesc cazacii. Dar la Țarițîn?

Negustorii, fabricanții și imigranții, mai ales nemții. Este deasemena și prezența străinilor: consulatul, depozitul de petrol Nobel, uzina metalurgică Dumo și uzina de tunuri a lui Vickers. Mai este și uzina de arme și de muniții.

Deci muniții vom putea să producem singuri. Deja e bine. Cum e populația orașului la momentul actual?

Cred că vre-o sută de mii.

Moscova. Țarițîn. Mai anul 1918.

Fedea o să fii secretarul meu la comisariatul popular? Îmreună cu Nadea, – Stalin l-a întrebat pe Alliluev, vechiul său prieten.

Și Fedor s-a dus – era obișnuit să se supună lui Stalin, fără discuții.

De vre- două luni Comisariatul Popular pentru Afaceri Etnice, era format doar din ei trei.

La 23 mai – Ordjonikidze – comisar excepțional al Sudului Rusiei și prietenul lui Stalin – telegrafia de la Țarițîn că situația în oraș nu e cea mai bună, trebuiesc luate măsuri, iar bolșevicii de pe loc sunt prea ”molâi”. Orice încercare de ai ajuta o privesc ca pe o ingerință în treburile lor. La gări stau trenuri cu pâine gata de a fi trimise la Moscova și Petrograd, dar ele nu se trimit. Iar în jurul Țarițînului î-și face de cap contrarevoluția.