Mântuitorul descrie călătoria diferitelor trepte ale pocăinţei ca fiind fericiri. Că asta si este. Noi toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi — nici noi, nici strămoşii noştri — nu am ştiut s-o găsim până nu a venit însuşi Dumnezeu, întrupat în firea omului, ca să ne arate — iarăşi un paradox de nedescris — cum spune Troparul pe care îl cântăm în fiecare Utrenie de Duminică: "Căci iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea " Bucuria aceasta este de presimţit — şi într-o zi de gustat. Slava Golgothei! Mielul lui Dumnezeu, Care "fără de durere", "fără de mâhnire" a trăit pocăinţa noastră până la moarte, până la iad! Dar iadul ce-a putut⁹ N-a putut decât să nască înviere, şi El s-a făcut, cum spune Pavel, "întâiul născut din morţi".' Şi ne-a creat drum prin întunericul morţii către viaţă vecinică şi bucurie pe care "nimeni nu o poate lua de la noi".² Şi calea pe care ne-a arătat-o este calea Fericirilor Dar paradox este fericirea dumnezeiască în viaţa aceasta, paradox pe care îl vom înţelege când vom trăi fericirea într-o măsură, şi într-o mai maie măsură în desăvârşirea noastră în veacul care vine

fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia Cerurilor Cum pot fi fericiţi cei săraci cu duhul⁹ Noi nu ştim ce este sărăcia cu duhul Ce, fericiţi cei proşti, că nu aştepţi mult de la ei¹' Că uşor se vor mântui.

78

că-s proşti şi nu înţeleg mai mult'⁷ Nu E un paradox Fericiţi cei săraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, că a lor este — tocmai împărăţia duhovnicească Paradox dumnezeiesc.

Care este deci paradoxul⁹ Mărturiseşte tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea a găsit sfinţenia, nimenea a găsit slava lui Dumnezeu, nici viaţă vecinică, toţi suntem robi morţii. Dar iată că în fiecare din noi trăieşte un bogătaş. A, că eu am educaţie, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu ştiu ce decât altul. Şi aşa, comparându-ne şi înmagazinând tot felul de cunoştinţe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta, şi aş zice că mai periculos decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalţi decât semenii noştri sau, pe drept cuvânt, mai înalţi decât fuseserăm înaintea agonisirilor.

Dar în faţa vieţii vecinice ce este toată agoniseala noastră⁹ Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în faţa frumuseţii pe care ne-o chezăşuieşte Dumnezeu asta devine ca o urâciune care pustieşte. Pustieşte cum? Prin mândria ce o naşte în noi şi care ne face tari de cerhice, şi nu mai intră harul lui Dumnezeu în aşa o inimă. Şi atuncea — fericiţi cei săraci cu duhul.

Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit şi văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta, sau cel mai mic, dar sunt rob morţii, nimic nu am Şi vede cu groază moartea care-i stă înainte, şi că nu poate intra în împărăţia Cerurilor, şi că nu poate dobândi viaţă vecinică. Şi de ce e fericit acela⁹ Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu "Veniţi către Mine, cei împovăraţi, că Eu vă voi da odihnă"' Aceştia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poţi îmbogăţi. Bogătaşii spun: Stai că am! — "Şi păcatul lor rămâne "²

Vine un tânăr la Hristos şi-i spune: "Doamne, ce să fac ca să moştenesc viaţa vecinică⁹"³ Zici că are o sărăcie de duh, adică caută: "Cu ce să mă mai îmbogăţesc⁹ Că iată îmi lipseşte ceva". Mântuitorul zice: "Păi, cunoşti poruncile — să nu faci asta, să nu faci aia…" Şi-i zice: "Toate acestea le-am păzit din tinereţe". Deja este o bogăţie, dar iată că se dezvăluie o sărăcie în el: "Doamne, ce altceva îmi mai lipseşte⁹" O sărăcie Aicea Hristos poate să-i dezvăluie un cuvânt mai înalt: "Dacă vrei să fii desăvârşit, atuncea vinde-ţi bogăţiile cele pământeşti şi" — uitaţi-vă, făgăduinţă] — "bogăţie şi comoară vei avea în ceruri; şi hai, urmează Mie!" Dar n-a putut. Nu prima bogăţie l-a poticnit, bogăţia lui morală, că "acestea le-am ţinut din tinereţile mele", asta nu l-a păcălit; că simţea că-i lipseşte încă ceva. De ce? Agonisirea morală l-a pus într-o stare apropiată de har, în care harul putea să-i dezvăluie "încă ceva îmi lipseşte, încă ceva…" Dar iată că bogăţia materială l-a poticnit şi din cauza acelei bogăţii a plecat mâhnit. Nu avea de gând să vândă toate şi să dea săracilor, şi să urmeze celor doisprezece "desculţi" care îl urmau pe Hristos, şi să primească bogăţia cea cerească. Şi Mântuitorul cu mâhnire zice: Vai cât de greu se vor mântui cei bogaţi!

Şi iarăşi atrag atenţia: Noi toţi suntem oameni cultivaţi, şi mai rău riscă să ne facă bogăţia intelectuală. Dar mai este şi harul lui Dumnezeu. Atunci când au întrebat Apostolii, uimiţi "Dar cine se va putea mântui?",

80

Hristos a spus: "Ceea ce este cu neputinţă pentru om este cu putinţă lui Dumnezeul Şi către această putinţă nădăjduieşte neputinţa noastră. Şi neputinţa noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune "Doamne miluieşte, Doamne deschide-mi calea, Doamne nu mă lăsa în ce sunt!" Dar atuncea când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în faţa bogăţiilor duhovniceşti, atunci acest "Doamne!" va deveni un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, şi iată făgăduinţa: "A ta este deja" — încă potenţial, zic eu acuma, dar deja — "Împărăţia Cerurilor".

De ce zic potenţial şi de ce zic deja? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are⁰ Ce zice Troparul Bisericii noastre⁹ "Cămara Ta o văd, împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează dar haina sufletului meu. " Şi atuncea începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrămi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al şoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere, şi o tainică mângâiere se naşte în sufletul nostru. Apăi nu asta-i a doua fericire.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia¹ Şi iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simţită, care duce la o dorinţă ca şi a lui Petru pe Muntele Schimbării la Faţă, "să rămânem aicea, să facem trei corturi, pentru Moisi, pentru Tine şi pentru Ilie". Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii ăsteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeieşti.

Aicea de multe ori, multe suflete trecând prin clipa asta părăsesc lumea şi devin călugări şi călugăriţe. pustnici, şi se îndepărtează de lume Nu toţi au nevoie de aceasta, nu toţi sunt chemaţi la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toţi, lepădarea asta a lumii Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primeşti fală de la oameni, că toţi mor — şi eu mor; nu te supără dacă primeşti jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă şi ei mor — şi eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede? Dar eu cum pot să ajung la starea aceea mai dumnezeiască? Şi rămâi neclintit şi în slavă, şi în ocară, aşa cum şi Hristos era neclintit când învia pe Lazăr din morţi, sau când era scuipat înainte să fie pus pe Cruce. Sfântul loan Scărarul arată că starea aceasta, când eşti neclintit şi-n slavă şi-n ocară, nevoitorii au descoperit-o ca numindu-se blândeţe.

Dar am ajuns la a treia Fericire: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul, zice Mântuitorul. Ce pământ, care pământ? Că vedem că cei fioroşi se sfâşie unii pe alţii ca să moştenească pământul, ca să moştenească mai mult pământ, ca să aibă, ca să domnească, ca să împărătească. Şi nouă ne porunceşte Mântuitorul să fim blânzi. Cât despre pământul văzut, nu ştiu ce va fi cu el; dar văd un lucru: că cei violenţi, "bărbaţii sângiurilor", cum zice Psalmul,² nu vor moşteni, ci se vor sfâşia unul pe altul până vor veni zilele, pe care Dumnezeu "le va scurta", fiindcă nici un trup nu se va mai putea mântui dacă nu le scurtează Dumnezeu. Dar pământul, îl putem înţelege cel puţin în două feluri: Pământul care sunt eu, pământul, şi mă moştenesc pe mine, adică devin posesor al acestui pământ care sunt eu. Şi putem să gândim şi pământul făgăduinţei, care este una din numirile împărăţiei Cerurilor. Numim pe Hristos cu