Se opintea in Parcul Sub Arini o cartita sa iasa la lumina. Traversam Trinkbachul calcand atenta pe un bustean, ma oprisem, vazusem iarba miscandu-se pe mal. Am crezut intai ca-i o soparla. Ce incantata am fost sa inteleg ca, de fapt, de dedesubt se opintea sobolul! Ii tot dadea cu umarul in usa de pamant, buf-buf aici, buf-buf un pic mai incolo, se ridica si se bomba covorul de pamant si iarba, un mic vulcan uluitor de frumos.Stau si tot stau la fereastra, mi-au inflorit bobocii de craita, si ma tot opintesc in afara, imping in aer cu privirea, impung dupa-amiezele cu umerii, cu fruntea si cu tot trupul meu pamantiu si stiu ca, daca deodata mi s-ar crapa in fata ochilor fanta de lumina, as tuli-o inapoi cat m-ar tine talpile si, gafaind, cu palmele apasate ca niste pleoape de plumb, m-as tranti inapoi in fotoliul meu de argila. Fiindca am exact ce-am cautat si ma tem inca si mai rau ca-nainte de soarele de-afara. Orice iesire din singuratate mi se pare un efort, o corvoada, orice vorba rostita suna, in cele din urma, ca un esec.Sobolii parca mai stiau si sa inoate, si parca tot clefaiau la rame suculente cu pofta - sunt delicii destule si dincoace de malul inverzit, e de ajuns doar sa stii ca iesirea (daca e sa-i zicem asa) este acolo, si ca are sens sa te opintesti si sa te zbati de dincolo de ea doar ca sa ai de unde te intoarce la tine.Poate ca despre asta este Simfonia animaliera, un microroman cu un arici, un harciog si un sobol." - Veronica D. Niculescu, Un fel de argument.